Sclavagismul comunist

Când am învățat istoria (și cred că încă se predă așa), epoca antică și cea clasică (perioada celor 7 minuni ale lumii antice, cea a lui Herodot, a grecilor care se bat cu perșii, a romanilor care pun mâna pe Mare Nostrum) era denumită perioada sclavagistă. Înțeleg că asta e teoria marxistă a muncii, că în obsesia marxistă de a regândi istoria din perspectiva muncii, a cui muncește și pentru cine.

Așa am aflat că întreaga Grecie Antică e nimic pentru că se baza pe sclavi. Romanii? Idem. Lucrurile deveneau neclare în momentul în care aflam că frații Gracchus se luptau pentru oameni liberi – era neclar când deveniseră ăia liberi, că toată lumea care muncea în sclavagism erau sclavii.

Teoria asta mergea departe – șerbia era sclavie ascunsă, imperialiștii americani s-au ridicat în urma sclavajului, aparent cam tot progresul din istorie, orice clădire mare era construită de sclavi pentru stăpânii lor. Să ne înțelegem, un sclav merge departe.

Până recent, însă, nu am înțeles obsesia comunistă cu sistemul sclavagist. Discutând însă cu un comunist român care s-a născut în anii ‘90 au început să se aprindă sinapsele. Obsesia comuniștilor cu sistemul sclavagist vine din faptul că sistemul comunist este sclavagismul generalizat. Să explic.

În primul rând, să ne uităm la perioada comunistă din România, 1947-1990. Singura realizare majoră a sistemului de guvernământ românesc a fost „100% ocuparea forței de muncă”. Adică nu erau toate joburile acoperite, ci fiecare om avea un loc de muncă. Pentru că fiecare om era obligat să muncească. Dacă nu munceai făceai închisoare sau erai persecutat – trebuia să ai un loc de muncă. De-asta, de exemplu, și sportivii erau încadrați undeva – fie ofițeri de armată, miliție, sau cine știe ce locuri de muncă fanteziste li se mai găseau. Pentru că trebuia ca 100% din oameni să muncească.

Cu alte cuvinte 8 ore pe zi, 6 zile pe săptămână timpul nu îți aparținea. Restul timpului era al tău. Cu excepția exprimării religioase – mulți dintre români nu aveau libertatea de a intra într-o biserică, de exemplu, dar hai să zicem, religia e opiul popoarelor, nu, tov. Marx? În schimb era ok, românii puteau să citească orice vroiau (auăleu, cu excepția cărților interzise de aparatul de cenzură, care interzisese mii de cărți din literatura română, ce să mai vorbim de literatura universală care nu pătrundea în România decât controlat), să se uite la televizor (2 ore, în care jumătate de oră era un telejurnal în care aflai pe unde se mai plimbă Ceaușescu și o oră jumătate un film furat de la tovarășii capitaliști). Sigur, mai puteau mânca ce doreau ei. Maximum o jumătate de pâine pe zi, carne de două ori pe an, 5 ouă pe lună, că astea erau rațiile.

Dacă dorea să plece, desigur, românul avea maximă libertate de mișcare, cât timp nu ieșea din teritoriul României. Ieșea din România doar cel care era în aristocrația comunistă – în funcție de conducere, adică, foarte rar ieșeau ceilalți, și doar în spațiul strict controlat de sovietici, că nu putem să lăsăm sclavii tovarășii să se rătăcească în zone ce le-ar putea sminti existența cu idei despre cum arată libertatea. Și dacă totuși ieșeau, erau urmăriți foarte îndeaproape, se asigurau că familia le e în siguranță, acasă, cu un vast sistem de securitate care să se asigure că sclaviitovarășii nu fac o răscoală a sclavilor.

Sigur, îmi e foarte greu în condițiile astea să vă explic diferența între sistemul sclavagist și cel comunist. Ai spune că stăpânii au drept de viață și de moarte asupra tovarășilor (oh, sau era asupra sclavilor?), că stăpânii de sclavi îi puteau vinde în piața publică, și e drept, așa e, Ceaușescu nu a vândut evrei și sași la bucată ca pe vite (ba da, 5000 de mărci pe cap de tovarăș furajat, parcă, nu?).

Sigur, o să spună lumea, aveam dreptul la proprietate, tovarășii primeau bani pentru munca lucrată. Sigur, proprietatea individuală era a ta până ți-o lua partidul să ți-o dărâme, sau să-ți zică că stai ca un burghez în prea mult spațiu și îți mai băga două familii în casă. Și da, primeau bani. Însă un lucru care deosebește comunismul de sclavie este că sclavul putea să-și răscumpere libertatea și să se reintegreze în societate ca om liber. Un lucru imposibil în comunism.

Pentru că comunismul e sistemul sclavagist dus la extrem, din care nu ieși decât cu picioarele în față. Și ultima mare revoltă a sclavilor nu s-a întâmplat în era sclavagistă, ci în decembrie 1989. Adică cu doar puțini ani înainte să se nască mucoșii care îmi explică mie ce bine e în comunism.

PS: Pentru că sunt câteva neclarități:

  • libertatea religioasă se acorda – cu excepția dărâmatului de biserici și cu excepția faptului că dacă aveai anumite locuri de muncă, după ce intrai în biserică primeai raport la locul de muncă, și erai în pericol.
  • cu televizorul, îl citez pe Eduard Pandele: „dacă tot vorbești de programul TV de după 1985, măcar fii exact – filmele ajunseseră sa se dea în serial, câte juma’ de ora pe seara, iar desenele animate s-au topit văzând cu ochii până când ajunseseră sa dea 101 dalmațieni în felii de câte cinci minute, parcă”
  • excursiile în spațiul socialist (nu sovietic, cum am scris în original) erau permise. Fiecare turist străin era însă preluat de către o umbră a serviciului de securitate local, sau, dacă omul avea antecedente dubioase, era urmărit de un prieten din țară.
  • Nu mă refer strict la perioada de imediat dinaintea lui ‘89, mă refer la toată perioada – de-aici neclaritatea cu burghezii care împart casa cu alții. Pe de altă parte, acuzația de burghezie, ca și cea de fascism, era încă foarte eficientă în anii ‘80, nu văd o problemă acolo.