Școala pare de nereformat din cauza noastră

Radu are un articol despre cum are senzația că școala pare imposibil de modernizat și adaptat la nevoile actuale. Nimic mai fals, nimic nu e nereformabil, dar vreau să vorbesc despre senzația asta că pare imposibil de modernizat. La fel simțim nu doar despre școală, dar și despre cam toate instituțiile statului și mai toate procesele care au loc în ele.

Ce se întâmplă este că ani lungi de activism exclusiv online ne dau câteva iluzii:

• că putem rezolva totul scriind în social media.
• că putem aborda absolut toate problemele și să venim cu soluții pentru ele.
• că problemele sunt mai mari sau mai mici decât sunt.
• că părerea noastră contează și cineva ar trebui să facă ceva.

Și nu este un apropos la adresa lui Radu - în cele din urmă, el, Vali, Cetin, Ovidiu și alții ca ei sunt într-o poziție de influență, unde ceea ce scriu ei mai contează, și îi ajută pe ceilalți să își clarifice niște obiective, niște păreri. Din păcate nu acest articol, care e acolo doar ca să exprime confuzia și nu poate schimba nimic, dar o să vorbim un pic mai jos despre asta. Cert este că dacă cineva poate să schimbe ceva scriind, Radu e printre ei, dar există un motiv bun pentru care asta nu se întâmplă.

Cum poți să schimbi ceva? Soluția pe care am văzut-o funcționând cel mai des este să urmărești cu insistență elemente mici pe care vrei să le schimbi și să te asiguri că instituția care trebuie să schimbe lucrurile respective chiar duce până la capăt schimbările. Genul de acțiuni pe care un ONG poate să le facă pe termen lung, strângând resurse de la oameni și concentrându-se pe lucrurile dificile, plictisitoare, dezvoltându-și mijloace de dezvoltare instituțională șamd.

Revenim, cu aceste informații noi, la modul în care comunicăm și de ce totul pare sufocant de dificil.

Schimbarea la nivelul corect

Din păcate, de fiecare dată abordăm probleme mult prea mari, ne uităm la 12 ani de școală și totul pare sufocant de mare. Și atunci ne punem și scriem niște inepții care par mai degrabă un manifest social dintr-un univers SF decât un instructar pentru eventualii reformiști, și să mă ierte Petreanu, dar cu articolul ăla a pierdut vremea tuturor. Mai vii după aia și cu un addendum care zice „să se facă și istorie, da’ bine”. Manifestul lui Petreanu e un manifest nerealizabil, pentru că nu e nici suficient de generalist, nici suficient de specific pentru a fi aplicat. Dacă ar fi fost mai generalist, ar fi trebuit, desigur, secondat cu măsuri definite specific într-un document de câteva sute de pagini. Pentru un astfel de document ai nevoie să lucrezi mii de ore cu instituțiile statului, cu structura de conducere, să înțelegi toate prioritățile ministerului, care nu sunt aceleași cu cele ale unui sătean de la marginea Bucureștiului care e supărat pe votul din oraș.

Trebuie găsit, așadar, nivelul corect de adresare a unei probleme foarte clare. De-asta organizațiile non-guvernamentale vin și propun, cel mult, un curs de educație sexuală, sau atacă problema religiei predate în școli, dar rar intră mai adânc în probleme, și de-asta, atunci când fac lucrul ăsta, chiar ajung să fie luate în serios, pentru că sunt schimbări clare, acționabile, aplicabile într-un termen scurt, mediu sau lung, dar aplicabile.

Ca să mai dau și exemplul personal, în 2014 scriam despre câteva lucruri care lipsesc din România, dar la un mod foarte general. Am mai vorbit despre ideile astea (inclusiv tăiatul de hârtii, să folosești doar CNP-ul în discuția ta cu instituțiile, nu să cari hârtii între ele) și în ICR Podcast, și a mai dat vestea mai departe și Ovidiu; poate a fost genul de idee pe care au auzit-o și alții precum Ghinea, care au făcut acea „comisie de tăiat hârtii”. M-aș putea considera influencer, dacă într-adevăr a fost cazul, sau poate a fost o gândire paralelă. Chiar și-așa, nu pot să îmi asum nici responsabilitatea, nici rezultatele - nivelul de generalitate m-a făcut să arunc o piatră în discuția publică, și s-o preia altcineva.

Informarea corectă

Se întrevedea încă din punctul anterior, dar e foarte important să te informezi corect în legătură cu ce se întâmplă acum, concret, în învățământ, cum funcționează lucrurile. Real, majoritatea celor care comentează pe Facebook nu au cum să se informeze. De exemplu orice discuție legată de manuale relevă că lumea fie crede că încă mai sunt în circulație manualele din 1995, că materia e la fel structurată, doar s-au modificat câteva lucruri care au mai apărut în presă la nivel de memă. Mă refer la faptul că Esca apare în manual, că Vlad Țepeș are două rânduri în manual, și că în general manualele sunt cap-coadă pline de greșeli stupide care apar în cele zece screenshot-uri cu erori care apar publicate.

Asta nu înseamnă că erori nu există, sau că manualele nu sunt dezastruoase, dar real, nimeni nu prea știe exact de ce manualele au ajuns în acest fel pentru că nu există mai nimeni care să urmărească cu insistență problema manualelor. Aș putea propune și eu câteva lucruri legate de manuale, am câteva idei bune legate de faptul că, de exemplu, trebuie să existe o variantă electronică chiar dacă un număr de copii nu vor fi capabili să le folosească, dar mă voi opri aici – cel mult o să scriu un alt articol care se va concentra pe lucrul la care mă mai pricep, și anume tehnologie.

Dar pentru a înțelege ceva cu adevărat trebuie să ai o informare corectă, și asta e ceea ce ne lipsește. Poate începutul pentru schimbarea învățământului e un jurnalism de calitate, poate că abordarea trebuie să fie un pic diferită. Poate că bloggerii ca Radu sau ca mine ar trebui să informeze într-un fel în care jurnaliștii nu sunt capabili? Cel mai bun exemplu vine tot de la articolul lui Ovidiu despre Academia Română care nu poate să existe fără informația și contextul curent din presă dar care vine să dea informațiile necesare pentru a înțelege mult mai bine despre ce este vorba, ce este Academia Română și de ce lucrurile stau cum stau. Avem, poate, nevoie de jurnalism „long-form” de calitate, dar deja intru într-o zonă pe care nu o cunosc, și ar trebui să mă opresc.

Dar ce vreau să zic e că pentru a schimba ceva trebuie să știm cum și de ce există acel ceva. Și pentru a înțelege lucrurile astea avem nevoie de informații - fie din presă, fie direct de la instituții, din informările lor publice. Trebuie să urmărim un fenomen în timp ce se desfășoară. Și să ne implicăm.

Implicarea corectă

Cum schimbăm? Asta e cea mai bună întrebare pe care ți-o poți pune, și pot să pariez că majoritatea nu și-au pus întrebarea înainte să ofere răspunsuri (da, mă refer la Petreanu). Care sunt pârghiile prin care putem acționa? Discutăm cu instituția la ce nivel? La nivel de profesor? De director de școală? De inspectorat regional? De inspectorat național? Prin primărie, prin minister? Cum acționăm? Cât durează? Chiar suntem interesați de schimbarea respectivă suficient de mult încât să urmărim problema vreme de doi, trei, cinci ani?

Foarte puțini ajung la stadiul ăsta. De obicei, aici ajungi dacă ești bine informat, cunoscător al sistemului. Și de obicei, odată ajuns la punctul ăsta, la nivelul de înțelegere necesar, oamenii care nici măcar nu au făcut efortul minim de la primul punct, acela cu „nivelul corect”, vin să-ți dea peste nas că ești prost și nu știi ce zici. Pe-aici sunt foarte puțini oameni, eu știu de Funeriu și de Miclea. Sigur, sunt mai mulți care au ajuns la nivelul ăsta, dar nu știm nici să-i sprijinim, nici să-i ajutăm, cel mult să-i împiedicăm.

Cu oamenii aceștia trebuie să comunici dacă vrei să faci modificările tale mici. Din nou, reforma majoră o lași în brațele oamenilor ăstora puțini, dar tu vrei să împingi o schimbare minoră. Îți dai seama că singurul lucru pe care îl vei putea face e fie să externalizezi un proces pe care îl vrei reformat, fie să te alături unei echipe mai mari care urmărește o reformare majoră a sistemului.

Și aici vine problema majoră a noastră. Că nu lucrăm bine în echipă. O să dau vina pe sistemul de învățământ (hahaha, mersi, sunt deștept, căutați-mă) și pe societatea românească în general, dar da, nu lucrăm foarte bine în echipă. Dar ăsta e momentul în care ne dăm seama că trebuie să ne strângem în diverse organizații. Fie ONG-uri, fie partide. Dar din propriile observații, alăturarea la o asemenea de formațiune cere, în parte, pierderea purității intențiilor pentru a accepta un demers mai mare, de echipă. Și asta nu suntem foarte capabili să facem.

Adică, zis mai simplu, ca să intrăm într-o echipă mai mare, trebuie să renunțăm la o parte din ideile noastre, și să facem niște compromisuri. Că asta înseamnă colaborarea pentru îndeplinirea unui scop mai mare. De-asta de la platforma pe care eu, Radu, alții o au, blogul, nu vom putea schimba nimic - va trebui să mergem mai departe câțiva pași.

Deci?

Poate acum câțiva ani puteam să stau din fundul blogului meu și să cred că pot rezolva niște probleme majore doar scriind o postare ironică sau incisivă pe blog. Cam unde e acum Petreanu, minus audiența lui. Dar cinci ani de ICR Podcast și mai mult de 15 ani de blog m-au învățat că nu așa poți schimba lucrurile - ci cel mult să le oferi idei altora. E un exercițiu util, dar în cele din urmă ajungi la disperarea lui Radu care își dă seama că nimic nu poate fi schimbat. Ba poate fi schimbat, dar nu cu urgența pe care o simte el. Nici măcar nu e necesar să se schimbe lucrurile atât de urgent.

Confuzia și sentimentul de copleșire care reiese din articolul lui Radu își au sursa în fix încercarea de a aborda incorect problemele prezentate. Implicarea superficială, la nivel greșit, cu uneltele nepotrivite. Orice schimbare e posibilă, și modernizarea întregului aparat de stat se întâmplă sub ochii noștri.

Ca reflecție personală, am început să acord mai multă atenție detaliilor, și să încerc să ofer conținut mai informativ. Încerc să urmăresc problemele pe care eu le pot rezolva, și încep „de la mine din curte”. Uneori e frustrant, uneori am impresia că am soluții mult superioare pentru orice problemă văd în jurul meu, și-mi doresc să vorbesc despre asta. Dar am decis că cele mai bune sunt proiectele pe care le pot duce la capăt la calitatea pe care mi-o doresc. De aceea am început seria despre jocurile pe calculator, sau, de ce nu, podcastul de istorie. Îmi dau seama că proiectele astea nu sunt valoroase acum, ci vor fi valoroase peste câțiva ani, când sunt mult mai complete, mai bogate și mai utile decât acum. Dar lucrurile astea se construiesc cu răbdare și perseverență.

Răbdare și perseverență sunt lucrurile de care avem cu toții nevoie pentru a urmări scopuri mai mari. Iar reforma învățământului e unul din acele scopuri majore care cere sute de minți pe zeci de ani. În loc să ne plângem, ar trebui să investim în ei, fără pretenția de a schimba ceva imediat. În schimb, abordarea dezorganizată, haotică, fără niciun fel de intenție de a urmări subiectul, doar demoralizează - pe autor, pe cititorii lui.

Sigur, articolul acesta nu va deveni foarte popular, așa cum nici cel din 2014 legat de schimbări nu a fost. Nu e foarte important să fie - e suficient să-l citească o mână de oameni care să înțeleagă ce zic eu aici și sunt capabili să aplice. Și știu, poate am fost cam rău cu Petreanu, dar văd că în ultimii zece ani singurul lucru pe care l-a făcut a fost fie să demoralizeze, fie să facă reclamă, și, sincer, sunt sătul de ambele.

Ca și concluzie finală: da, școala pare de nereformat din cauza noastră. Încă nu suntem capabili să ne implicăm suficient de bine și inteligent cât să schimbăm lucrurile, și să le pregătim pentru viitor. Dar e lipsa noastră de abilitate, nu capacitatea de autoreformă a școlii.

PS: Mi s-a atras atenția că Radu vorbește de altceva, în timp ce eu vorbesc despre programă, manuale. Am folosit lucrurile astea ca exemplu - Radu vorbește despre decizia politică, decizie politică ce nu își are locul în sistemul de învățământ, care ar trebui să fie depolitizat, și în mare măsură să fie capabil să se organizeze singur. Ăsta e motivul pentru care nu am insistat pe direcția lui Radu de discuție, ci pe ideea de schimbare la modul general.

De asemenea, nu, nimic nu e urgent. Putem avea o situație excepțională și să trecem prin ea de la zi la zi. Da, va exista un impact, dar orice reformă are un impact similar. Poate că va trebui să fim mai flexibili - că umanitatea a reușit să domine prin adaptabilitate și flexibilitate. Nu, nu o să iasă copiii defecți pentru că un an nu pot să facă școală în mod serios.