Scurt, despre francul elvețian

În 2007-2008 toată lumea îmi zicea de credite. Toată lumea vorbea de credite. Toată lumea vroia să își cumpere casă, chiar dacă un apartament cu trei camere costa 120.000€. Am întrebat pe toată lumea de ce mi-aș dori să mă îndatorez pe 30 de ani când eu habar nu aveam ce sunt ăia, că nu aveam decât 28-29 de ani. Nu m-au prea înțeles.

Și mai ziceam chestia asta:

Cum ar fi ca băncilor să li se impună să pună pe certificatele de credit niște poze cu niște oameni lăsați fără casă: “Excesul de îndatorare poate duce la sărăcie groaznică și punerea în situații dezumanizante”?

În momentul în care eu luam decizia grea, să nu mă împrumut, alții au făcut-o. Nu am înțeles de unde nevoia bruscă de spațiu locativ, toată lumea stătea cu frică că poate îi dau proprietarii afară din casă și rămân fără acoperiș deasupra capului. Nu contează prea mult, însă, acum suntem în situația în care suntem, nu o comentăm mai departe.

Oamenii care și-au luat credite în franci au luat o decizie conștientă, când toată lumea spunea că nu e ok să-ți iei credite în monede precum cea elvețiană, chiar dacă dobânda e mai mică. Țin minte și ieșirea guvernatorului BNR, Isărescu, rugând oamenii să nu se împrumute în monede în care nu sunt plătiți, țin minte și articolele din ziarele financiare care spuneau același lucru. Dacă are loc o cădere în zona Euro, francul are posibilitatea să-și dubleze valoarea.

Ei, căderea a avut loc, banca elvețiană a ținut francul sub control o vreme, dar apoi i-a dat drumul, cu costuri pentru toată lumea. Dar mai ales cu costuri majore pentru ipocriții care și-au luat credit în franci ca să plătească o dobândă anuală foarte mică, spre deosebire de proștii ăia care au luat credit în euro. Știți vreun târtan să fi făcut credit în lei? Prea puțini, pentru că dobânzile sunt mari. De ce sunt mari? Pentru că nimeni nu are încredere în moneda națională, deși ei lucrează în România, aduc bani în România, cheltuie în România, dar tot ei votează PSD, deci e normal să nu aibă încredere în leu.

Și țin să-l contrazic pe Tudor. Nu există nimeni în România care să fie plătit în altceva decât leul românesc (vorbesc de angajați). Nu există bază legală. Da, știu, corporațiile negociază în euro, dar pe contractele finale ajunge scrisă o cifră în lei, la care se dau bonificații lunare, variabile în funcție de cursul euro. Dar nimeni, absolut nimeni nu obligă corporațiile să-și țină cuvântul. Ce discuți și bați palma e una, ce primești e altceva; dacă vor, pot oricând să plătească la nivelul scris pe “cartea de muncă”, nivel foarte mic dealtfel.

De ce să faci credite în moneda națională? Pentru că trăiești și cheltui în România, de-aia. Pentru că peste tot vei fi plătit în lei, nu în euro, și peste tot vei plăti în lei. Pentru că deși ești “plătit în euro” nu o să vezi nici picior de euro, ci lei. Pentru că chiar și din creditele alea în franci elvețieni ei nu au văzut decât lei. Dar no, explică-le tu asta la bizoni.

 

Comments

Scurt, despre francul elvețian — 12 Comments

  1. Strict din punctul de vedere al unui om de afaceri:

    Umflarea francului nu le convine elveţienilor. Produsele lor nu se vând, companiile nu mai iau credite de la ei. Din acest motiv, au făcut presiuni asupra Guvernatorului lor, să limiteze avansul francului faţă de euro.
    Bancherilor nu le convine perspectiva unui grup de 75 000 de oameni care nu îşi plătesc ratele. Executarea silită durează multe luni de zile, proprietăţile se vând greu, banii nu se recuperează. Din acest motiv, mai multe bănci, fără să le-o fi cerut cineva, au decis limitarea cursului la care se calculează ratele la valoarea din decembrie 2014.
    Avansul francului se datorează coborârii ratei dobânzii la euro la un nivel mai mic decât rata inflaţiei (dobândă real negativă). Astfel companiile pot lua credite în euro, schimba euro astfel dobândiţi în franci şi câştiga astfel un profit cu totul nesimţit, fără mare efort.

  2. Din punctul de vedere al cuiva care nu e om de afaceri:

    “În 2007-2008” (date magice. Parcă am vorbi de “România interbelicului de aur” 🙂 ) exista o uriaşă presiune socială conservatoare. În toate domeniile. De la moşneag la puşti intrat în câmpul muncii şi de la magnat industrial la gunoier, erai împins încet-încet spre a cumpăra casă, a face credit şi a avea familie. Chiar dacă aveai deja o casă. Chiar dacă nu te interesa altă casă.

    În multe cazuri, lăsau bunele maniere la o parte şi îţi spuneau deschis: nu te angajez, fiindcă nu eşti căsătorit. Nu te promovez (chiar dacă te-ai căsătorit între timp, de gura lumii) fiindcă nu ai copii. Dacă trebuie să demit pe cineva, te demit pe tine şi nu pe Gigel, fiindcă el are rate. Dacă nu ai credit şi nu cumperi casă, nu mănânci. Dacă te pune Satana să zici ceva de creditul lui Gigel, se plânge la şefu’ că te-ai atins de statutul lui de om cu rate şi cu copii, şi eşti sancţionat. Sau, cum Gigel e expert în ale turnătoriei, mai adaugă şi “probabil mai bagă şi nişte iarbă”, “n-are familie”, “cine ştie dacă n-o fi şi poponar”. Şi nu mai eşti doar sancţionat, eşti demis şi iarăşi nu mănânci.

    Ăsta e unul din motivele pentru care ţi-ai dori să te îndatorezi pe 30 de ani.

    • Interesante motivele, recunosc că nu le-am simțit așa; deși o parte din presiunea aia cu “ești mai bine văzut dacă ești mai îndatorat” o recunosc. Dar, din contră, cu bani în buzunar te simți mult mai bine, my 2 cents, vorba poetului.

      Și mișto ce ai zis acolo de franc, sunt sigur că așa e, dar vorbesc strict de “partea pierzătoare din populație” acum, aia care stârnește tragedii la teveuri.

  3. Prin 2008 am fost presat si eu sa iau acolo macar un 10k de nevoi personale sa nu mai fiu taran sau calic cum vreti sa ziceti, sa imi iau si eu masina cel putin.
    Am luat foile cu calculele si sumele de platit si am zis ca e o porcarie si am ramas fara credit. Asta e. Totusi 2 luni mai tarziu am fost nevoit sa imi iau chestii in casa si atunci am luat in rate niste electrocaZnice. Televizoru TFT cat mai mare a fost obligatoriu. Cand mi-au facut actele de rate mi-au zis ca locuiesc la tara si deci prezint un risc mai mare (locuit la tara la 20 de minute de mers lejer cu bicicleta de centrul orasului). In fine… dupa toti nervii si certurile si asa mai departe mi-am rambursat creditul mai repede si am si cerut foi peste foi care sa zica : creditul a fost achitat. Nu mai vreau sa vad banca niciodata, dar nu se poate fara banca. Totul merge prin banca.
    Desi s-au intamplat multe nenorociri aud in continuare oamenii vorbind foarte lejer si pozitiv despre credite. Romanu se invata tare tare greu minte.

  4. @enzo: Porcărie e atunci când iei credit pentru lucruri ce nu-ti aduc un benfit.
    Să iei un credit pentru o maşină ce o foloseşti DOAR pentru uz personal, care îşi şi pierde valoarea foarte repede în timp (sau de tot dacă păţeşte ceva mai grav), sau pentru o locuinţă al cărui preţ este muuult mai mare decât cel de construcţie, astea se numesc porcării. Altfel, se numesc investiţii. Iar la investiţii nu se pricepe toată lumea.

  5. La locuințe lumea avea câteva alternative: sa stea cu părinții, sa stea in chirie sau sa ia credit.
    Cum de prima varianta mai toată lumea vrea sa scape, raționamentul multora era: decât sa plătesc 30 de ani chirie luna de luna unui străin, mai bine plătesc rate la un apartament care după 30 de ani îmi va apartine, deci fac o ‘investiție’ care o las moștenire copiilor.. 🙂
    “Presiunea” sociala venea si de la părinți, care pe vremea comunismului putea plati in rate un apartament fara stres prea mare – dobândă controlată de stat etc.. Sa nu mai vorbim ca multi și-au cumpărat apartamentul in care stăteau in chirie pana atunci, la începutul anilor ’90 la un preț mai mult decât rezonabil.

    Normal ca nu era vorba de o analiza la rece, cu avantaje si dezavantaje – in anii 2000 inca multi nu credeau ca inflația nebuna a leului de la sfârșitul anilor 90 se va sfârși, se gândeau ca dobânzile la creditele in lei vor creste odată cu inflația.

    La creditele la mașini chestia era mai simpla – aștepți 5 ani si strangi 8000euro deoparte pentru un Logan, sau il iei acuma cu credit si il plătești in rate cu dobândă fixa timp de 5 ani. 🙂 Normal, a doua variantă e mai păguboasa din punct de vedere financiar, dar..

  6. Hai să o luam pe cea dreaptă, mulţi nu credeau că o să vină criza şi or să scadă preţurile apartamentelor. Deja ajunseseră la un preţ nesimţit (de trei ori preţul de construcţie, iar uzura nu era luată în calcul), dar nimeni nu bănuia ce va urma. De aceea şi băncile căutau tot felul de soluţii pentru a mai putea oferi credite, inclusiv soluţia valutelor exotice.
    Era şi posibilitatea ca băncile să dea credite de tip “non-recourse” (nu ştiu cum se traduce în română, dar ideea era că clientul era iertat de diferenţa de preţ dintre credit şi preţul obţinut din vânzare). Nu mai puteai plăti, banca rămânea cu imobilul, fără a mai putea impune clientului diferenţa de bani după vânzare (Cine a văzut “Larry Crowne” cu Tom Hanks, poate îşi aminteşte ce uşor a scăpat acesta de casă).
    Acum nu ştiu cine s-a opus acestui tip de credit (cert e că s-a aplicat prin unele state americane şi prin unele europene), dar am impresia că tocmai acest tip de credite a nenorocit Lehman Brothers.
    Însă, dacă se aplicau şi la noi, poate băncile deveneau mai responsabile în a evalua preţul unui imobil sau a oferi soluţii de creditare la limită, iar clienţii puteau scăpa mai uşor de acest tip de credite.