Scurt, despre francul elvețian

În 2007-2008 toată lumea îmi zicea de credite. Toată lumea vorbea de credite. Toată lumea vroia să își cumpere casă, chiar dacă un apartament cu trei camere costa 120.000€. Am întrebat pe toată lumea de ce mi-aș dori să mă îndatorez pe 30 de ani când eu habar nu aveam ce sunt ăia, că nu aveam decât 28-29 de ani. Nu m-au prea înțeles.

Și mai ziceam chestia asta:

Cum ar fi ca băncilor să li se impună să pună pe certificatele de credit niște poze cu niște oameni lăsați fără casă: „Excesul de îndatorare poate duce la sărăcie groaznică și punerea în situații dezumanizante”?

În momentul în care eu luam decizia grea, să nu mă împrumut, alții au făcut-o. Nu am înțeles de unde nevoia bruscă de spațiu locativ, toată lumea stătea cu frică că poate îi dau proprietarii afară din casă și rămân fără acoperiș deasupra capului. Nu contează prea mult, însă, acum suntem în situația în care suntem, nu o comentăm mai departe.

Oamenii care și-au luat credite în franci au luat o decizie conștientă, când toată lumea spunea că nu e ok să-ți iei credite în monede precum cea elvețiană, chiar dacă dobânda e mai mică. Țin minte și ieșirea guvernatorului BNR, Isărescu, rugând oamenii să nu se împrumute în monede în care nu sunt plătiți, țin minte și articolele din ziarele financiare care spuneau același lucru. Dacă are loc o cădere în zona Euro, francul are posibilitatea să-și dubleze valoarea.

Ei, căderea a avut loc, banca elvețiană a ținut francul sub control o vreme, dar apoi i-a dat drumul, cu costuri pentru toată lumea. Dar mai ales cu costuri majore pentru ipocriții care și-au luat credit în franci ca să plătească o dobândă anuală foarte mică, spre deosebire de proștii ăia care au luat credit în euro. Știți vreun târtan să fi făcut credit în lei? Prea puțini, pentru că dobânzile sunt mari. De ce sunt mari? Pentru că nimeni nu are încredere în moneda națională, deși ei lucrează în România, aduc bani în România, cheltuie în România, dar tot ei votează PSD, deci e normal să nu aibă încredere în leu.

Și țin să-l contrazic pe Tudor. Nu există nimeni în România care să fie plătit în altceva decât leul românesc (vorbesc de angajați). Nu există bază legală. Da, știu, corporațiile negociază în euro, dar pe contractele finale ajunge scrisă o cifră în lei, la care se dau bonificații lunare, variabile în funcție de cursul euro. Dar nimeni, absolut nimeni nu obligă corporațiile să-și țină cuvântul. Ce discuți și bați palma e una, ce primești e altceva; dacă vor, pot oricând să plătească la nivelul scris pe „cartea de muncă”, nivel foarte mic dealtfel.

De ce să faci credite în moneda națională? Pentru că trăiești și cheltui în România, de-aia. Pentru că peste tot vei fi plătit în lei, nu în euro, și peste tot vei plăti în lei. Pentru că deși ești „plătit în euro” nu o să vezi nici picior de euro, ci lei. Pentru că chiar și din creditele alea în franci elvețieni ei nu au văzut decât lei. Dar no, explică-le tu asta la bizoni.