Scurt sumar al unei zile de #metoo

Deci o zi întreagă femeile din România care au acces la Facebook, știu engleză și citesc știrile internaționale și-au dat cu #metoo în ele. Am aflat diverse probleme inventate, de la „mi-a fost foarte frică atunci când jandarmii m-au legitimat” la „s-a uitat la mine și am simțit că se gândea să îmi facă rău”, la „îmi e frică să merg pe aleile întunecate”(și mie, serios).

Spuneam că genul ăsta de discurs minimalizează problema. Că pune pe același palier violul, abuzul, imensitatea problemelor reale din societate cu niște acte care uneori sunt închipuite, alteori inocente, alteori ieșite din comun dar acceptabile dacă tipul pe care le face ar fi frumos, cu bani sau măcar ar fi mers să se combine cu ea după. La modul cinic, hashtagul e acum plin de povești vădit inventate de scriitoare de slabă factură.

Și, desigur, mai sunt poveștile pe bune. Povești care nu se zic cu detaliu, dar cele care sunt adevărate – din care știm că cea care a pățit ceva a și învățat din asta. Favorita mea e povestea Marei Wagner, care spune ce trebuie să spună: s-a întâmplat, a luat niște decizii și are siguranța că nu se va mai întâmpla mai departe.

Ce a lipsit complet din peisaj e spusul de nume, arătat cu degetul concret către persoane. Mai exact a fost nevoie de un tip, Silviu Faiăr, care să pună un nume în clar. Mă rog, în neclar, dar se prinde lumea despre cine e vorba. Și deodată încep fetele să vorbească.

Dacă nu vorbea omul ăsta, nimic. Deci ce facem, fetelor, discutăm despre asta? Discutăm despre cum arată complicitatea la astfel de fapte? Sau ne dăm victime mai departe și ne numărăm avantajele pe care le-am obținut tăcând? Așa-i că MeToo e degeaba până nu apare un tip să vorbească despre asta? De ce?

Bine, lipsesc multe povești. Lipsesc poveștile femeilor de succes care au urcat în scara socială prin paturi de domni bine. Sau poveștile astea nu mai sunt #metoo, sunt doar povești de succes, fără doar și poate? Că poate și nenorocitul e suportabil dacă crește salariul și urci pe poziția pe care îți dorești să ajungi.

Problema cu #metoo e că e un mexican standoff. Dacă tu ești proastă și vorbești, dar surata ta acceptă și profită, tu pierzi. Prima care acceptă mizeria are avantaj, plus o poveste tristă de spus când vine momentul mărturisirilor.

Știu prea multe cazuri de femei care au profitat de pe urma relațiilor sexuale pentru a avansa. E incorect față de colegele ei, față de colegii ei, dar, desigur, vrem diversitate, așa că ne bucurăm când fetele arată inițiativă. Pentru că deși acum cu #metoo se vorbește mai mult de câte-un golan pe stradă, realitatea cruntă e că #metoo ar trebui să vorbească domnul elegant, la costum, de la birou. Cel pentru care faci mult prea mult ca să arăți că meriți locul în ierarhie.

Sunt certat în momentul în care demasc ipocrizia din jurul fenomenului. Mi se reproșează că a fost nevoie de un curaj infinit pentru a se vorbi chiar și despre tipul ăsta, și nu e ca și cum el e singurul din acel cerc. Nu, nu e curaj infinit. E lașitate. Aceleași persoane o să vină la mine să-mi spună „stop mansplaining things to me!”. Feminists, that’s why we’re mansplaining. Pentru că voi preferați să fiți complice la toate abuzurile, atâta timp cât vă puteți zice o poveste emoționantă peste zece ani, când vorbesc în interviuri cu Andreea Esca sau cu moaștele Mihaelei Rădulescu: „dar cum a fost calea spre succes? Ah, draga mea Andreea Esca, îmi e atât de greu să-ți vorbesc despre acest subiect – multe compromisuri care mi-au fost impuse, sexismul blatant la care a trebuit să fac față! A fost incredibil de greu, dar am crezut în forțele proprii”

Eu unul m-aș bucura să se spargă buboiul de ipocrizie din #metoo. Să zicem lucrurilor pe nume. Lumea acum trăiește cu impresia că maximul de sexism e că te atinge unul în tramvai, în înghesuială, și adevărul e că lucrurile se întâmplă la birou, acasă, nu pe stradă.

Dar, cum spuneam și altora care făceau pe niznaiele, Paint me black and throw me in a ditch, eu sunt ăla rău că eu zic că femeile își bat joc de ele însele cu poveștile astea zise la mișto. Omul rău vă salută și vă lasă cu ipocrizia voastră. Da, evident, nu las comentariile pe postarea asta pentru că m-am săturat de gurile moralistelor fără substanță.

PS: Feedback de pe Facebook: există o actualizare de lege pentru pedepsirea mai serioasă a actelor de agresiune sexuală. A fost respinsă de guvern chiar recent. Mai mult, (via Oltea Zambori) aparent există o piedică reală în a nu da nume, e vorba de „Rea intenție în discursul public” – teoretic dacă o femeie vorbește public  „ăla a încercat să facă treaba asta” tu poți să o acuzi de rea intenție. Toate bune, dar sunt lucruri pe care ar fi trebuit să le aud încă dinainte de #metoo de la feministele de paradă care au sărit să mă muștruluiască acum când le-am expus ipocrizia, nu trebuie să scot eu informația asta cu forcepsul.

via Tudor Galoș

Comments are closed.