Secesiunea plebei

Răsfoind istoria Romei (dacă tot facem podcast de istoria românilor și ne revendicăm din romani, mi se pare normal să vorbim și despre ei) dau peste multe lucruri care îmi demonstrează din nou și din nou că nu se întâmplă mai nimic nou, că oamenii sunt cam la fel și nu se schimbă prea multe nici în oameni, nici în societate.

Dar asta e o generalitate pe care putea s-o spună și Octavian Paler; când trecem de lăcrimologie rămân câteva idei concrete. Și o idee fascinantă peste care am dat este conflictul dintre patricieni și plebei, o treabă care se repetă destul de des în republica romană. Pentru cei care nu cunosc contextul, o gașcă de oameni care au luptat alături de mitologicul Romulus au devenit patricienii – din tată-n fiu au moștenit „sângele albastru”, și au rămas singurii care aveau dreptul de a îndeplini anumite funcții în statul roman. Ceilalți, plebeii, au fost multă vreme nereprezentați, deși deveniseră suficient de numeroși cât să fie importanți. O parte din ei chiar deveniseră suficient de înstăriți cât să-și dorească să facă legile să curgă și în avantajul lor, nu numai în avantajul patricienilor.

Soluția lor a fost un fenomen numit „secesiunea plebei”. Pur și simplu și-au luat cățel, purcel și s-au mutat două orașe mai încolo, negociindu-și cu o mână destul de puternică reîntoarcerea în oraș. Și au obținut niște lucruri. În 494 îChr au primit dreptul de a fi reprezentați de un tribun al plebei, în 449 și apoi 445 mai au loc două astfel de mișcări, în care se obțin din ce în ce mai multe drepturi. Ultima secesiune a plebei (au fost cel puțin 5 în istoria Romei) a dat dreptul ca hotărârile plebiscitelor (referendum-uri) să devină lege, prin Lex Hortensia.

Unde suntem noi? Noi suntem undeva înainte de Lex Hortensia, rezultatul referendumului e încă consultativ în România (vezi referendumul cu cei 300 de parlamentari). Dacă am pune lucrurile cap la cap, poate că într-adevăr avem nevoie de o secesiune a plebei pentru a da un semnal suficient de puternic oligarhiei extinse de la conducerea României. Dar oare treaba asta nu se întâmplă?

Statisticile zic că România e pe locul doi în lume ca număr de cetățeni care au plecat permanent peste hotare. Pe primul loc e Siria, zonă de război. Desigur, comparația e incorectă, la noi întotdeauna se iau mereu în calcul 20-30 de ani de migrație, nu ultimii 5 ani, ca la sirieni, la noi migrația e o hemoragie continuă, nu o perioadă relativ scurtă în care oamenii și-au luat bocceluța și au plecat. Dincolo de asta, însă, putem vedea fenomenul ăsta, al celor plecați peste hotare, ca pe o secesiune a plebei.

Doar că la noi nu există revendicări. Nu există doleanțe, idei de îmbunătățire – oamenii preferă să meargă în alte țări să fie cetățeni la mâna a doua acolo decât să își ia soarta în mână la noi. Motivele sunt complicate, la fiecare sunt altele, și chiar dacă există o temă generală, aceea e că „dincolo e mai bine”. Când oamenii votează cu picioarele nu prea poți să-i oprești. Și eu văd două probleme aici.

Prima e că oligarhii de la conducere nu-și asumă identitatea. Patricienii măcar știau cine sunt, injustiția era fățișă. La noi situația e un pic mai bizară, mai absconsă, cei care au ieșit în față își neagă responsabilitatea, ridică mâinile și zic „vai, am găsit această țară suferindă și furată, nu vom face nimic în privința asta, că nu putem că nu ne lasă greaua moștenire!”. Măcar patricienii își asumau responsabilitatea – nimeni nu dădea vina pe prostime când doar ei țineau frâiele.

A doua e că nici noi nu ne-am obișnuit să cerem lucruri. Îmi place că de fiecare dată când apare câte-o problemă și îi întrebi pe oameni dacă au făcut vreo plângere, dacă au încercat să schimbe ceva, dacă, dacă, dacă, răspunsul e nu. E mai ușor să te plângi prietenilor decât să te plângi instituțiilor, și nu pentru că e o chestie dificilă, da’ de ce să-ți bați capul când poți foarte bine să nu o faci?

Nu știu dacă putem învăța ceva de-aici. Poate e o lecție, poate nu e. Poate că acum suntem prea mulți pentru a ne organiza, și prea puțini ca să contăm. Habar nu am. Dacă aveți voi ceva concluzii, poate veniți voi cu ele.

de B. Barloccini

5 Replies to “Secesiunea plebei”

  1. krossfire

    Concluzia e ca imediat ce vom deveni o adevarata republica, un tip va profita de instabilitatea interna, va deveni dictator iar urmasul lui va fi imparat, preluand titlul de “imperator” de la generalii victoriosi. Apoi, cand Romania va fi un mare imperiu… stai, despre ce vorbeam?

  2. Dorin Lazăr

    Droguuuuuri! Droguri tari! 🙂 Dar știi că rușii ne văd ca pe un imperiu, nu? 😀 Nu mi-e clar dacă imperiul e Moldovenesc sau Vlah, cel mai probabil vlah, dar ăștia cică suntem noi 😀

  3. Ioan Mitiu

    Hmm… da și nu.
    Pe undeva, deși preponderent consider că e vina românilor/conducătorilor pentru mediocritatea din ultimii 25+ ani, aici e și o doză masivă de lipsă de viziune și strategie a liderilor UE.

    Ca să fie mai clar: încă din momentul invitațiilor oficiale adresate țărilor din Est ( 1997, în bloc, lunile au diferit ) preocuparea principală a diriguitorilor UE a fost să se asigure că virtual toate costurile vor fi identice: energie, alimente, etc. Cerința are evident logică și, pentru a nu mă lungi, menționez doar poveștile din timpul “EMBA SRL”, ale traficului cu motorină la sârbi.
    Numai că, și aici e aspectul dureros, nu a existat nici un plan sau măcar o schiță ceva despre măsurile necesare pentru a crește susținut veniturile din țările viitor nou aderate. Nexam. Nimic. Nada. Și nu, investițiile in infrastructură NU sunt un ceva suficient – ele creează maxim potențialul pentru o creștere ulterioară ( nu mai discutăm de modul cum au fost gândite și cum sunt gestionate intern, e altă discuție ).

    Așa că ceea ce se întâmplă e oarecum consecința logică și firească a unei construcții europene făcute din jumătăți ( sau chiar sferturi ) de măsură. Și de regulă doar acolo unde a convenit.

    Dar na, noi să fim sănătoși. Cumva cumva “mâna invizibilă” va acționa ea – că așa a făcut-o mereu… 😉

  4. krossfire

    Daca ne uitam la Polonia, observam ca investitiile inteligente in infrastructura pot fi “aproape” suficiente. Dar da, planul ala de infrastructura trebuie sa vina de pe plan intern. Infrastructura nu sunt numai autostrazile (din care polonezii au construit in prostie), ci si celelalte sisteme de transport, alimentare cu energie, canalizare etc.

    In plus, o strategie inteligenta de investitii interne ar fi putut transforma cele cateva atuuri naturale ale Romaniei in institutii profitabile (inclusiv ineficienta noastra agricultura). Dar na, asta e deja o dezbatere filosofica 🙂

  5. Gabriel Iacob

    Instituțiile Romei antice nu erau atât de opace. Revoluția industrială a introdus birocrația lui Kafka. “Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”.

Comentariul tău

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Sprijină dorinlazar.ro

GDPR

Uniunea Europeană vrea să vă informez că nu vă folosesc datele personale pentru nimic. Și o fac aici.