Sfârșitul copilăriei, sau cum să distrugi un gen literar în 218 pagini

De nicăieri apar niște nave extraterestre care fac pace pe pământ prin simpla prezență. Mersul întregii societăți e modificat de noua apariție, care dă peste cap absolut toate proiectele existente, toate ambițiile individuale, toate diferențele între oameni.

Dacă mă întrebai cu 2 ore înainte de a termina cartea ce părere am despre ea, ți-aș fi spus că mi se pare excelentă – că, e drept, acțiunea e un pic diluată, sunt crâmpeie aruncate un pic haotic, că personajul principal al cărții, în ciuda că o vreme părea să fie Secretarul General al ONU1)deci un candidat la plictiseală violentă este, de fapt Karellen, comandantul extraterestru2)spoiler, e o singură navă.

Dar pe la 75% din carte, Clarke o ia razna, rău de tot. După ce vorbește despre „știința, singura religie corectă” și alte asemenea, cartea cotește spre sud cu o viteză amețitoare. Afli că de la un punct încolo toți copiii care se nasc au puteri telepatice și telekinetice, că următorul pas evolutiv va mânca toată planeta pentru că copiii vor să se integreze în absolut sau ceva de genul.

Cum ziceam, Clarke o ia razna complet. Multă vreme am crezut că oamenii care se uită superior la genul SF și Fantasy nu au dreptate, că e un gen subapreciat puternic. Acum însă înțeleg – nici măcar o cohortă de scriitori geniali nu a putut șterge rușinea provocată de Sfârșitul Copilăriei. Dacă cineva ieșea să recomande un Bradbury sau un Asimov, oricine putea veni și să spună: “SF? Genul ăla în care scria și Clarke?”.

Și nu e vina scriiturii, să ne-nțelegem bine. Cartea e bine scrisă, e chiar interesantă pe alocuri, și dincolo de momentele de filosofeală ieftină ar putea foarte bine să fie o carte citibilă. E genul de carte care ar trebui rescrisă în 2020 – aruncat, desigur, finalul la gunoi, pentru că acolo îi e locul, și scrisă mai bine. Ca subiect are potențial. Ca scriitură e acceptabilă, digerabilă. Ca realizare, dezastru.

Foarte mulți din snobii literari (care probabil o să citească acest review și o să-mi amintească faptul că sunt ignorant, sau ceva de genul) o să recomande cartea asta. Eu vă recomand sincer să vă feriți de ea – e scurtă, dar chiar și-așa finalul e frustrant. Căutați altceva.

Și ah, un amănunt amuzant: căutând pe net numele lui Karellen am dat peste cel mai amuzant articol posibil, intitulat „Karellen e homosexual”. O chestiune absolut amuzantă, vorbind de specia Overlorzilor care, totuși, nu sunt specia umană – homosexual, în context, ar însemna că îi plăcea să facă sex cu bărbați umani, ceea ce, din păcate pentru autorul acelui eseu, nu scrie nicăieri prin carte. Dar e ok, probabil era și feminist, că în ziua de azi e totuna.

ChildhoodsEnd

NOTES   [ + ]

1. deci un candidat la plictiseală violentă
2. spoiler, e o singură navă

Comments

Sfârșitul copilăriei, sau cum să distrugi un gen literar în 218 pagini — 5 Comments

  1. Mini seria TV recenta e ceva mai clara cu privire la final si o pot recomanda, dar nu cu toata comvingerea. Altfel, Clarke e cel putin la fel de “greu” ca Asimov si poate mai greu decat Bradbury, in ceea ce priveste influenta asupra genului (cred cumva ca Philip K. Dick e peste toti trei, dar e evident o parere personala). Totusi, Sfarsitul Copilariei mi-a dat si mie aceeasi impresie, de poveste scurta… lungita mult prea mult si cu un final “nechemat”. Aparent, asta a si fost, primul volum fiind o nuvela dezvoltata, iar celelalte fiind adaugate ulterior. Totusi, pentru 1953, nu cred ca sincopele narative erau atat de deranjante, iar Clarke, desi a fost laudat pentru bucata asta, are lucrari mai bune si ecranizari mai celebre.

  2. Pe vremea când Clarke era în mare vogă, iar fanul clarkist Mironov şi anti-fanul Trump erau elevi, era genul de propagandă la modă. Un fel de modernism cu forța, în care totul e foarte liberal, e o adevărată revoluție, Africa se eliberează de cătuşe, omenirea se eliberează de prejudecăți, totul e futurist şi festivist, precum arhitectura la modă pe atunci: Circul în Bucureşti şi Atomiumul în Bruxelles.

    Curentul a murit la mijlocul anilor 1970 şi de atunci ne tot întrebăm cum putea fi lumea atât de naivă cu numai câțiva ani mai înainte.

    • Curentul a murit la mijlocul anilor ’70 odată cu perimarea curentului hippie, probabil. Din nefericire a inspirat suficient de mulți nefericiți în România, care încă mai trăiește într-un univers în care Sfârșitul Copilăriei e un roman acceptabil sau bun

  3. Nici eu nu m-am prins de ce e asa de apreciata cartea asta, in ciuda finalului dubios, si a faptului ca nici restul cartii nu e ceva incredibil.
    Finalul nu e totusi singurul lucru important. Trei sferturi din cartile lui Philip K. Dick arata de parca finalul a fost scris in 5 minute dupa ce autorul s-a plictisit de aberat. Dar aberatia de dinainte de final este ceva foarte misto, care te unge la neuroni, si iti si mai arde dintre ei.
    Revenind la Clarke, ignorand faptul ca este unul dintre primii, nu mi se pare un scriitor foarte grozav. Cam tot ce am recitit de el, m-a dezamagit. In copilarie mi se parea misto, mi se parea misto si Van Vogt :), acum mi se pare slabut.

Comentariul tău