Și totuși, binele se discută

În momentul în care citeam articolul lui Vlad despre cum CSR-urile sunt ok, am stat să mă gândesc de ce, totuși, simt că articolul respectiv este plin de naivitate. Nu prea puteam să pun degetul pe problemă, unde e.

E în mai multe locuri, de fapt. În primul rând că și binele se discută – de fapt, orice se discută. Pentru că, vă vine să credeți sau nu, nu există un „bine” universal. Nu există o soluție acoperitoare pentru „bine”.

Un exemplu simplu, o dilemă, de fapt. Cum arată binele când ești față în față cu un cerșetor? Îi dai bani? Nu cumva dându-i bani nu numai că faci un rău societății, întreținându-i traiul parazitic? Sau chiar ajuți un om care nu mai are nicio altă cale de reintegrare în societate? E foarte complicată situația, și departe de a avea un răspuns clar. (Nu dau exemplul cu primarul Brașovului pentru că justiția română pe care o apărăm e mai capabilă să mă taxeze pe mine că zic ceva despre tovarășul decât să-și facă treaba în legătură cu mânăriile lui)

Apoi mi-am mai amintit de acțiunile tip CSR (Corporate Social Responsibility, adică responsabilitate socială-corporatistă) la care am participat direct sau indirect. Și cum se fac. Și câți bani se dau de fapt. De exemplu, la un moment dat m-a chemat cineva să construiesc case în Cristian pentru nevoiași – nu doar pe mine, dar și pe mai mulți bloggeri brașoveni. Am refuzat, foarte direct, foarte vocal. Nu pentru că nu e frumos să facem ceva pentru cei mai săraci decât noi, care au șase copii și au nevoie de un adăpost în Cristian, lângă Brașov, la aer curat. Am refuzat dintr-un motiv foarte ticălos. De ce aș ridica eu case pentru altul când abia îmi plăteam chiria? Care era logica? Mie cine îmi face casă pe pământ la Cristian?

Să ne-nțelegem. Eu nu sunt inginer-constructor, nici nu am resurse în direcția aia, știu să dau din taste și cam asta e singura treabă la care sunt bun. Dacă e să ajut pe cineva cu ceva, dacă e să fac o donație, te-ai gândi că cineva mi-ar cere ajutorul în felul în care chiar pot să ajut. Dar nu, în cazul ăsta era nevoie de bloggeri să ridice case. Majoritatea celor chemați (și care s-au dus) stăteau în chirie și nu vedeau o problemă în chestia asta – bravo lor. Nu m-am băgat, am zis public de ce nu mă bag, ca și consecință am zis adio avantajelor de a fi prieteni cu mafia care era la butoane. Sigur, asta îmi afectează vizibilitatea, e păcat că au proiectele mele de suferit din cauză că nu m-am pupat în poză cu cine trebuie, trăim cu asta și mergem mai departe.

Asta a fost doar o experiență, nici prima, nici ultima. Și dacă în cazul ăsta am avut o obiecție cât se poate de clară, dacă scuturi fiecare CSR o să vezi că lucrurile sunt la fel de nebuloase și neplăcute.

Hai că nu ne-am născut alaltăieri. Singurul lucru care contează pentru o corporație e bottom-line-ul. Mai ai ici-colo câte un entuziast cu câte un proiect, dar e nevoie de prea mulți idealiști să lucreze împreună pentru a face dintr-un CSR o inițiativă reală, cu cele mai curate intenții, iar idealiștii nu aduc foarte mult profit corporației. Cum explicam și în articolul anterior, banii nu se fac din moralitate.

Zice Vlad că binele are întotdeauna un substrat egoist, și așa e. Mă simt bine când pot dona pentru o cauză reală, mă simt bine când pot ajuta cu toată inima pe cineva. Asta nu înseamnă că baba trebuie să accepte să fie trecută strada chiar dacă ea se pregătea să intre la ea în casă.

Un tip de acțiune CSR pe care îl urăsc e cel făcut cu contribuția directă a angajaților – fie merg să planteze copaci, fie merg să strângă gunoiul, „să dea biroul pe natură pentru o zi”. Unde nu mai pui că faci și „team-building”. Ca angajat nu prea ai ce face decât să accepți această ieșire forțată, să scoți o grimasă chinuită în poza de grup (grimasa aia din poza de grup le dă numele de corporatriști), și să pleci cât de repede poți. Urăsc felul jenant în care corporația intră în timpul liber al angajaților și îi obligă foarte subtil să facă ceva în plus pentru imaginea organizației – eventual și pe banii lor. Ah, sigur, nu te obligă nimeni, dar știi cum e, dacă nu te pupi cu cine trebuie în poză nu primești la sfârșitul anului decât un proverbial șut în fund ca un pas înainte.

Apoi mai ai CSR-urile în care băiatul șefului a venit cu o idee genială, hai să investim în *introdu aici idee tâmpită care nu funcționează*, corporația face un comunicat de presă, șefu’ face o fundație, trece banii pe fundația aia, fundația aia stă acolo doar ca o sinecură pentru băiatul, în realitate nu se întâmplă nimic.

Și te uiți la efecte. Sigur, Vlad cita acolo cazul lui Gates care eradică malaria, care are niște planuri mari. Dar pentru fiecare Bill există un Mark care își face o fundație prin care își scoate banii fără să plătească taxe, și mai aruncă un pic de mărunt la proști să dea bine în presă.

Și campaniile astea, CSR, măsoară cineva impactul lor? Nu prea poți dacă nu ești la robinetul de bani, și încă nu am văzut pe nimeni care să zică: uite, am făcut chestia asta în 2015, și pentru că noi am pus atunci zece milioane de euro, am dezsărăcit două sate, și acum ăia au inventat un motor cu abur care ne va duce până pe Jupiter. Nu, nu există niciun „follow-up”. Responsabilitatea socială se termină după ce sunt făcute pozele. La câtă curățenie a făcut fiecare corporație din România prin toate cotloanele, te-ai gândi că România e curată de parcă acum ai scos-o de sub țiplă.

Pentru că campaniile astea sunt făcute fără suflet și fără niciun pic de cap, doar pentru poze și pentru un pic de vâlvă prin presă, impactul lor real e superficial și foarte întâmplător un succes pe termen lung. În același timp, angajații corporațiilor care dau bani cu atâta generozitate chițăie de foame pe salarii care abia le ajung să-și plătească ratele pentru un apartament. Că da, corporația face orice pentru tine, îți ia masă de ping-pong la muncă, te pune să construiești case pentru nevoiași, cât timp nu ceri 100 de lei în plus la salariu. Când ceri 100 de lei la salariu, deja e un efort prea mare pentru organizație, nu se poate.

E multă ipocrizie la mijloc. Uneori mai afli că de fapt proiectele astea sunt doar niște articole de presă, că niciun ban nu s-a mutat dintr-o parte în alta, că nu s-a făcut nimic în mod real. Foarte des, campaniile astea nu sunt nimic mai mult decât niște ședințe foto. Și de-asta, în cazul ăsta, binele se cam discută.

Nu zic că nu există responsabilitate socială, dar asta e o treabă individuală. Este o responsabilitate socială a individului care întâmplător lucrează la o corporație, și plusul acela de bunăstare îi permite să facă ceva mai mult pentru cei din jurul lui. Și un exemplu: Nu știu cât știți despre ShoeBox, dar dacă aveți o cutie de pantofi și o dorință de a face un cadou pentru un copil care are nevoie în iarna asta, urmăriți site-ul. Val Vesa organizează treaba asta din 2007, și o face nu pentru poze în presă și articole elogiatorii, nu pentru imaginea corporației în presă, ci pentru poze cu cutii de pantofi pline cu cadouri pentru copii nevoiași.

Iar corporațiile? Să rezolve întâi problemele sociale pe care le creează ele însele, după aceea să se uite și să dea o mână de ajutor în afară.