Solenoid. Singura recenzie cinstită

Am scris un text în stilul domnului Cărtărescu pentru că vreau să înțelegeți cam cum e Solenoid. Textul pe care l-am scris are un titlu spre deosebire de ceea ce face domnul Cărtărescu – în plus, textul respectiv are cuvinte ușor de înțeles pentru toată lumea. E un text ușor de înțeles, poate mai adânc decât întreg Solenoidul. Citiți-l pe acela înainte de a citi această recenzie.

Viața e prea scurtă pentru a citi Solenoid. Solenoid e o carte care te sărăcește din toate punctele de vedere – e o carte grea și e o carte lungă. Povestea e destul de simplă. Un profesoraș de școală generală cumpără o casă în formă de vapor care are în ea un scaun de dentist și un solenoid uriaș. La un moment dat face sex cu o colegă care atinge butonul de pe care se pornește acel solenoid, și încep să leviteze. Profesorașul o ia razna și nu știu ce s-a mai întâmplat pentru că nu am putut să trec de pagina 300, pentru că mi-am dat seama că e un demers inutil. Mai departe vă voi explica de ce cartea lui Cărtărescu este o carte proastă, de ce Cărtărescu nu știe să scrie iar Liiceanu este cel mai slab editor din întreaga Românie.

Dacă ați observat un lucru legat de cei care au recenzat cartea, acela este faptul că nu au fost capabili să spună despre ce e cartea. Motivul e destul de simplu – Cărtărescu nu e în stare să stabilească un filon central al cărții, o poveste cu început și sfârșit. Ai fi crezut că e un lucru de bază în orice carte, să ai un început, un centru și un sfârșit, dar Cărtărescu nu se oprește în astfel de detalii simpliste gen “noimă” și “logică”. Solenoid este de fapt o carte de memorii inventate, stocate fără nicio ordine și logică, expuse fără niciun rost. Este o carte inutilă, este definiția pierderii de vreme. E genul de volum pe care îl folosești ca opritor de ușă. E un opritor de ușă scump, dar chiar și-așa.

Ceea ce încearcă Cărtărescu acolo este un “stream of consciousness” – un flux al conștiinței. La începutul fiecărui capitol își plasează personajul într-un pas ulterior din poveste – ba e în baie, ba e în drum spre muncă, ba e în drum spre casă de la muncă. De-acolo deviază puternic, încercând să simuleze un flux de gânduri pe care le-ar putea avea un om normal. E un stil dificil de scris pe care îl practicam în clasa a X-a când profesorul de geografie ne obliga să scriem după dictare și eu nu aveam chef să fac asta (pentru că dicta ce era în manual). În momentul acela, luam un cuvânt sau o frază și porneam un eseu în jurul lui – o oră de geografie devenea egală cu un eseu scris. Desigur, scrisul de genul ăsta nu are foarte multă valoare nici când e reușit (ca al meu) – în momentul în care e nereușit, ca în cazul lui Cărtărescu, eșecul ia dimensiuni gargantuești. E un roman la care ai putea râde, e un roman care îți arată că e loc în literatura română și pentru copii de clasa I-a care abia acum învață să scrie. Că “Cățeluș cu părul creț” e o capodoperă pe lângă tristul eșec al lui Cărtărescu.

Solenoid are în minte un singur public țintă: adolescenții. Observi asta din manierisme, din felul in care scrie, din acel obsedant “navel gazing” pe care îl practică. E genul de lucru pe care îl face un adolescent pentru că are prea mult timp la dispoziție și Cărtărescu probabil asta a avut.

Din cauza abordării, Cărtărescu nu e capabil să spună o poveste. De fiecare dată alunecă într-un alt fragment, o altă amintire, un alt detaliu cât se poate de inutil în economia întregului text. Lucrurile de care vorbește la începutul textului sunt inutile în economia viitoare – deși sunt sigur că problema păduchilor și a aței din buric cu care începe cartea va reveni să încheie rotund genialitatea lui Cărtărescu, am renunțat la a căuta scopul acelor detalii. Și fix asta face – te inundă cu detalii, în speranța că tu, cititorule, îi vei acorda mai mult credit decât merită și în loc de stângăcie vei crede că identifici genialitate.

Solenoid e un roman narcisistic. Dacă ar fi să concep un echivalent – închipuiți-vă că aș înlocui fiecare postare din acest blog cu o poză cu mine nud. Și poze de proastă calitate. Cam asta e Solenoid – un roman despre un personaj absolut neinteresant din punct de vedere literar, disecat în detalii pe care nu ți le dorești. Nu există niciun mobil, nicio motivație. Și dacă motivația ar fi “să pătrunzi în misterele minții marelui Cărtărescu”, atunci va trebui să-ți reexaminezi motivația de a trăi, de a trage aer în piept la fiecare respirație. Dar fie, nu vă pun în discuție alegerile în viață. Subiectul cărții, mintea “Marelui Cărtărescu”, este un subiect anost și lipsit de culoare. Este un subiect mincinos. În plus, tot ce o să puteți găsi este scârba și oprobriul pe care îl are față de profesorat în general și față de cititor în mod special.

Fiecare pagină e o insultă la adresa cititorului pentru simplul fapt că îl conduce aleatoriu către nicăieri. Și e frustrant, pentru că pe alocuri întrevezi elementele unui short-story fantastic de bună calitate – însă Cărtărescu nu e capabil să îl realizeze. “Brevity is the soul of wit”, sugera Shakespeare, iar Cărtărescu nu are deloc “wit”. Fiecare pagină devine inutilă cu excepția câtorva fraze aruncate ici colo într-un capitol, care să dea impresia că autorul are ceva în cap. Nu are.

Cărtărescu nu își respectă cititorii, dar asta și pentru că cititorii sunt narcisiști și o să insiste că Solenoid e o carte bună. Cititorii lui Solenoid își merită pedeapsa. Fiecare frază citită e timp pierdut de partea voastră. Singurul mod în care poți economisi bani dacă ai cumpărat totuși cartea e să o folosești ca material de pornit focul în sobă. Merită și dacă îți construiești o sobă special pentru asta.

Solenoid promitea să fie cartea care ne salvează de la anonimat cultura – dar singurul lucru pe care l-a reușit e să ne piardă timpul aiurea și să mai îndepărteze o generație de potențiali cititori departe de literatura română. Într-o lume ideală, Solenoid ar fi trebuit să fie o carte subțire de 35 de pagini – cu un editor care să îi spună adevărul lui Cărtărescu așa ar fi ajuns. Altfel, e o carte care devine maculatură din clipa în care o primești în casă. Ceea ce, să recunoaștem, e o mare realizare.

Nu voi mai vorbi despre Solenoid de-acum încolo, și nici despre Cărtărescu. Romanul îmi stârnește niște sentimente pe care nu doresc să le exprim, iar Cărtărescu nu este nici măcar un scriitor slab. E un scriitor mediocru, și asta e probabil cea mai dureroasă parte din această recenzie. Măcar dacă ar fi fost un Romavia sau un Dan Puric, să știi că sunt scriitori de vai de capul lor. Dar nu, omul e clar că și-a făcut din scris o meserie. Cunoaște cuvinte, și vrea să te impresioneze cu ele la tot pasul. Nu reușește să iasă din mediocritate, iar editorul nu îl ajută – mi se pare evident că editorul nu i-a citit cartea înainte să-i accepte textul.

Mai rămân recenzorii lui Cărtărescu. Rar am văzut mai multe inepții regurgitate de oamenii din online. E clar, dezechilibrul intelectual provocat de pseudo-cultura înaltă este incontrolabil, și oamenii au luat-o în jos puternic. Nu mai dau exemple pentru că nu are sens. Să lăsăm inepțiile să se strecoare în anonimat, și să sperăm că oamenii ăia o să aibă un moment în viața lor în care o să se uite înapoi peste timpul pierdut și o să exclame ca și mine:

Viața e prea scurtă ca să citești Solenoid


101 Replies to “Solenoid. Singura recenzie cinstită”

Comentariul tău

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Sprijină dorinlazar.ro

GDPR

Uniunea Europeană vrea să vă informez că nu vă folosesc datele personale pentru nimic. Și o fac aici.