Sublimul paradox

Prima oară cînd auzi că ‘less is more’ (mai puțin este mai mult) te bufnește rîsul. E și normal, auzi prima oară lucrul ăsta cînd ești prea copil să înțelegi despre ce e vorba. Apoi auzi în stînga și în dreapta – mai toți cei ce se vor ocupa de profesii intelectuale vor ajunge să se lovească de ‘less is more’.

Paradoxul din „less is more” a fost adoptat de arhitectul Ludwig Mies van der Rohe și a devenit motto-ul curentului minimalist. Logica paradoxului e una simplă, precum curentul din care face parte. Dacă ai un întreg, îl împarți în două bucăți, ai două bucăți mai mari, nu? Dacă îl împarți în trei, bucățile se micșorează, ai mai puțin în fiecare bucată… La fel cu patru, cu zece, cu o sută.

Pe măsură ce trece timpul, încep să apreciez din ce în ce mai mult valoarea lui Less is More. O văd exprimată în jurul meu, în tot ceea ce fac. Cu cît vreau să fac mai multe cu atît reușesc să duc la capăt mai puține. Cu cît încerc să văd mai multe filme, cu atît rămîn mai șterse și fără ecou în mintea mea. Cu cît mănînc sau beau mai mult, cu atît mai puțin simt gustul. Cu cît merg mai lent, cu atît degust mai mult fiecare lucru din jurul meu.

Se întîmplă însă ceva ciudat. Minimalismul e acum adoptat de toți ca și crez, ca și metodă de lucru. Totul se face minimalist, simplist, lipsit de culoare și de plăcerea detaliului. Cînd tot ce scrii sau spui e lipsit de savoarea detaliului mai poți aprecia vorbirea directă, fără ocolișuri? Cînd prea mulți renunță la detaliu, oare nu detaliul, minoritatea, devine acel ‘mai puțin’ care e de fapt mai mult?

Am obosit de la atîta minimalism. Toate interfețele sunt acum niște texte trîntite pe ecran fără nici un element de arhitectură care să le facă mai frumoase. Nu mai există linii curbe pentru că nu mai există nici linii drepte – nu mai există forme, nu mai există culori – totul a redevenit gri cu diverse nuanțe. Nimeni nu mai are curajul să creeze ceva complex; dacă e prea complex ne confuzăm cititorul/cumpărătorul/fanul. Dar eu vreau complexitate, vreau să văd mai mult, să simt mai mult, să visez mai mult. Și-atunci ce-i de făcut? Ne întoarcem la detaliu? Ne întoarcem la frumos sau reducem pînă la absurd și vorbim limbi prescurtate? Abia aștept prima campanie publicitară cu un pătrat alb. Pe fond alb.

Și aici e frumusețea sublimului paradox. Pentru că el se aplică la sine – less is more, but more is less – more less is less more! Și-apoi, ne tăvălim cu recursivitatea sublimului paradox, zăpăciți de complexitatea unui adevăr aparent banal.

PS: Pentru cei care nu înțeleg engleză, o posibilă traducere a paradoxului recursiv ar fi: „mai puțin e mai mult, dar mai mult e mai puțin – deci mai mult mai puțin e mai puțin mai mult”. Limba engleză are acest enorm avantaj al conciziei care nouă foarte des ne lipsește.