De ce sunt manelele pe primele locuri în trending

TL;DR: topul trending e plin de manele pentru că ăia produc mult și cantitatea contează mai mult decât calitatea. Și oamenii din social media nu ascultă manele pentru că le trăiesc.

Toate explicațiile pe care le-am auzit pe subiect sunt insuficiente. Cred că cei mai mulți se uită la fenomenul manelelor care iau pe sus topul „trending” și nu pricep ce se află în spatele acelor clipuri. Pariurile merg pe „românii sunt inculți”, „țărani”, „proști”, și se opresc acolo.

Și cred că mi-am dat seama care e de fapt cheia prezenței în top a manelelor. Nu e faptul că românii sunt mai proști decât alte nații. Nici că folosim mai puțin săpun, sau că avem cei mai mulți analfabeți funcțional. Nu, singura mare diferență e că artiștii care produc manelele produc mult mai multe clipuri decât ceilalți. Pur și simplu produc mai mult și mai ales mult mai repede, sunt mai prezenți, lucrează în multe colaborări și din cauza asta atrag un număr mai mare de recomandări din partea YouTube.

De exemplu, vedeta zilei este „Vulpița”. Nu știu cine e, ce a făcut, dar știu că are n colaborări cu care a rupt topul YouTube. Și nu pentru că ar fi ceva grozav – un simplu play pe orice piesă arată că acolo există același ritm, aceeași piesă, și niște versuri scrise pe genunchi de un școlar de clasa a doua. Dar piesele respective sunt, pentru privitori, o poveste. „Uite bă ce a făcut Vulpița” – prezență publică a respectivei vedete este o telenovelă în derulare (văd că există o emisiune, Acces Direct, care o promovează la greu), și oamenii îi urmăresc piesele fix pentru că sunt parte din povestea aia vândută de (cred) o televiziune.

Știu, mulți se vor plânge că toate piesele ei sunt neascultabile. Da, e normal, doar că oamenii care îi produc cariera muzicală și-au dat seama că românii ar asculta absolut orice pe ritmul ăla de zdringa zdranga, așa că totul e foarte ușor: zdringa zdranga, pui niște versuri care să-l facă pe omul care bea la birt să zâmbească sau să-i dea o pseudo-emoție, și e suficient.

Nu există critică muzicală. Nu ai ce să critici când ai același fundal muzical, nici măcar nu ai pretenția de voce (dar asta face mai accesibil genul) și versurile sunt neimportante. Este un produs de consum, nimic mai mult; nu există o relație personală cu muzica, nu se caută o conexiune pe termen lung sau ceva de genul ăsta. Muzica e acolo să umple un spațiu auditiv care, în lipsă, ar putea să activeze depresii sau gânduri incomode.

Să zicem că e un caz special, însă la toți ceilalți artiști fie o să vezi piese scoase cu ritmicitate, fie colaborări multe – în așa fel încât în momentul în care dai play la una următoarele 50 de piese recomandate vor fi din același cerc de oameni care sună la fel. De la Salam ajungi la Rafaello, la Vulpița, la Viorel, la Dani Mocanu, la Vlăduța Lupău și tot așa.

Poate sunt orgolii, poate sunt impulsuri egoiste, dar în realitate toți par din cam același film. Muzica sună cam la fel, deci nici nu știi când treci de la o piesă la alta, muzica are un scop funcțional, strict de entertainment. Mai nimeni nu are obiectiv să facă piesa vieții lui, ci cam toți artiștii din zona de muzică populară/manea umplu un spațiu gol cu ceva acceptabil după standardele ascultătorilor.

Și chiar dacă mediul e foarte puțin ofertant din punct de vedere al calității, compensează prin cantitate. Se produce MULTĂ manea, pentru că e ușor. Și poate cei care lucrează în social media și ascultă Golan ((trupa aia cu piesa anului care avea mai puțin de 100k vizualizări)) recunosc modul ăsta de gândire, că e foarte asemănător cu al lor. Singurul lucru care mă miră e că băieții ăștia care se visează la costum și cu pretenții nu ascultă manele pentru că comportamentul și atitudinea lor e fix desprinsă de acolo.

Artiștii de manele nu își biciuiesc publicul cu „băi, sunteți inculți, dați-mi like, ascultați-mi piesele pe repeat toată noaptea”. Ei cresc, spre frustrarea deștepților de tastatură, organic. exact prin comportamentul ăla pe care îl caută YouTube: colaborezi cu alți creatori, publici des, mult, publici de calitate (oamenii nu dau skip după 20 de secunde) și dai drumul la comentarii, ca oamenii să interacționeze.

În schimb, în restul scenei pop vezi doar orgolii, cutare supărat cu cutare, fiecare vrea să facă „piesa anului”. Toată lumea bună din pop vrea să fie luată în serios, să discute despre afectul în contact cu muzica lor, timp în care Salam scoate 20 de piese numite MEGAHIT 2020 și a umplut topul trending, lăsându-i pe ăia cu orgoliile lor, cu lipsa lor de interacțiune cu publicul, cu lipsa lor de productivitate să se bată pe locul patruzeci.

Cu alte cuvinte, dacă vor să îi scoată din trending pe maneliști, artiștii din scena pop trebuie să producă mai mult, să facă mai multe colaborări, și să facă mai multe lucruri pe gustul ascultătorilor, pe urechea deja formată a ascultătorilor. Că acum muzica nu e vreun scop cultural suprem, e cel mai des un produs efemer de consum care mai are și câteva puncte unde trăiești o emoție. Dar în niciun caz emoția aia care rămâne nu e „mamă ce tare e Smiley”.

PS: Singurul meu regret cu această postare e că nu am folosit cuvântul intertextualitate. Eh, altă dată.