Suntem la vârful a ce pot oamenii?

Ovidiu m-a învățat că dacă ai o întrebare în titlu, răspunsul e, întotdeauna, „nu”. Numai că pentru a răspunde cu nu la întrebarea asta e nevoie de un pic de context, și un pic de muncă. Pentru că, uitându-ne la informațiile pe care le avem, suntem aproape sau chiar la capătul capacității umane de a procesa informație, de a produce, de a interacționa. Chiar, din contră, ne retragem din activitățile care nu demult ne erau esențiale pentru supraviețuire.

Pornesc de la vorbele astea scrise de Cristian Banu. «Probabil într-o zi un om de astăzi are de procesat mai multă informație decât avea un om din secolul XIX toată viața. Celebra butadă că „grație internetului am văzut mai multe femei goale decât toți bărbații din neamul meu de la Adam încoace” poate fi reformulată în „astăzi am acces la mai multă informație decât a avut acces tot neamul meu de la Adam încoace”. Și nu mai pot procesa. Pur și simplu s-a atins limita superioară. Game over. Nu mai există nivel următor. Cel puțin nu în forma asta.»

E o problemă cantitatea mare de informație cu care suntem confruntați zilnic? Acum, fix în momentul ăsta, da. E o problemă. Avem câteva vârfuri, câțiva oameni care pot procesa informație, dar experiența umană zilnică și cultura outrage-ului demonstrează că chiar și aceste vârfuri nu reușesc să proceseze și să și digere informația. În plină criză Fake-News și Outrage-Culture e destul de clar că creierul uman are alergie la informație, și răspunde la informație cu sentiment.

De fapt, omul, în vârful lanțului trofic, nu a avut niciodată un inamic mai înverșunat decât omul însuși. Aproapele, și căile lui de a-l bombarda cu informație falsă. Niciodată în sutele de mii de ani ale lui Homo Sapiens Sapiens nu a mai fost manipulat la scara asta. După milenii în care acumularea de informație a fost urmată de procesare, și experiența, cumulul de informații, era un lucru de apreciat. După milenii în care cine n-avea bătrâni trebuia să și-i cumpere, simplul contact cu informațiile nu mai e un avantaj. Avem mai multă „mâncare” pentru creier, dar nu avem timp să o procesăm, și foarte multă e otrăvită.

Strategiile vechi nu mai funcționează. Suntem în fața unei mari provocări ca societate, și răspunsurile și strategiile pe care le-am dezvoltat pentru supraviețuire până acum, pe care le-am rafinat, perfectat – soluții excelente într-o lume pre-boom-informațional. Acum? Globalizare, comunicare instantanee, dezinformare la scară largă. Probleme pentru care nu ne-a pregătit nimic și sentimentul e mai devastator când trecem de la neoliticul industrial al României comuniste la revoluția informațională a Internetului.

Există câteva răspunsuri pe care oamenii le adoptă. Prima e închiderea în fața avalanșei informaționale. E răspunsul celor mai în vârstă, care refuză să interacționeze, să angajeze noile probleme, și se autoexclud din conversații. Nu pot să evite schimbările, și devin, automat, victime – normal, dacă mergi la un meci de box și nu boxezi, ieși vânăt.

Răspunsul generației următoare e la sentiment. De fapt, toată avalanșa asta informațională a fost concepută pentru a manipula sentimentele unor generații pe care le-am luat de etalon pentru ce poate și cum este umanitatea. Ascultasem recent un podcast care vorbea marginal despre invazia SUA în Irak, și despre faptul că americanii credeau că irakienii sunt doar niște americani care vorbesc o altă limbă. Cumva, am stabilit că oamenii arată și reacționează și gândesc într-un anumit fel, și s-a creat un flux de informații puternic pentru acest om ‘tipic’. Și pentru că acest om tipic nu rezistă la cantitatea de informații care îi e pusă pe tavă, răspunde la sentiment, deci manipularea a ceea ce simte e foarte importantă.

Să nu ne mire că avem, așadar, generații întregi care răspund la sentiment. Dar ce se întâmplă în momentul în care ai niște copii crescuți în această mare de manipulare emoțională?

Pe scurt, ai niște copii cu niște priorități și niște moduri de a percepe lucrurile pe care noi nu le înțelegem. Recunosc, habar nu am cum văd lumea cei care au acum 10-15-20 de ani. Eu încă mă lupt cu fluxul informațional, încerc să găsesc soluții – mă închid parțial, deși e posibil să ies vânăt pentru că nu boxez, încerc să-mi domolesc sentimentele. Eu însumi mă lupt cu această mare de informații. Poate ei, adolescenții de acum, au învățat să facă surfing pe valurile astea. Eu mă chinui să învăț să înot.

Mno, avea dreptate Ovidiu când zicea că răspunsul la întrebările din titlu e, întotdeauna, „nu”. Cred că semnele pe care le vedem, precum rezultatele alea de la testele PISA, sunt de fapt generația mea care încearcă să testeze generația lor că sunt pregătiți pentru o lume pe care nu o înțelegem, și îi testăm cu metode gândite de generația celor dinaintea noastră. Și poate la un moment dat o să ne dăm seama că procesăm totul la nivelul greșit, și reușim să ridicăm nivelul abstracției.

Nivelul „meta”. În loc să adunăm și scădem, trebuie să ridicăm la putere. Nu suntem pregătiți să facem asta, și, mai ales, nu suntem pregătiți să facem asta în timp ce avem generații care se închid în confortul mental al neoliticului industrial, generații care au îmbrățișat modernitatea dar nu îi fac față, generații care se luptă cu manipularea emoțională (în timp ce o practică pentru a atinge obiective fixate de cei dinaintea lor) și generații care au învățat deja să navigheze printre cursele ce le-am întins, dar nu știm noi asta.

Sau, poate, lucrurile sunt fix cum cred oamenii din generația 35-45, suntem la maximul capacității umane, și toți care sunt după noi sau înaintea noastră sunt victime incapabile să se apere singure. Dar, cumva, mi se pare foarte puțin probabil ca fix ăștia de-o vârstă cu mine să fie buricul universului. Așa norocos să fiu? Să fiu parte din cei mai buni, ăia despre care o să scrie legende peste sute și mii de ani? Să m-apuc să-mi imortalizez cuvintele în piatră, că așa dăștepți nu au mai fost și nici n-o să mai fie?

Sau sunt și eu doar o fază?

PS: M-am uitat peste testele PISA și, obiectiv, mi se par niște teste bune care încearcă să confirme că omul testat e capabil să citească, să proceseze și să înțeleagă un text. Poate nu testele respective sunt problema ci toate celelalte teste pe care le dăm copiilor în școli. Undeva, însă, e o greșeală.