Talibanismul românesc

Cred că cu toții suntem într-o formă sau alta atinși de evenimentele din Afganistan: plecarea bruscă a americanilor deși nu e deloc bruscă, fiind cunoscută din timp, dar e un eveniment brusc pentru noi, pentru că de fapt nu prea ne interesa subiectul. Dar, ca orice eveniment de genul ăsta, urmările ne-au lovit destul de tare - nimeni nu se aștepta ca talibanii să recucerească atât de repede întreaga țară.

Pentru mine toată povestea asta s-a încheiat aici. După 20 de ani, opoziția extremistă talibană a luat din nou avânt, cumva încurajată și amplificată de corupția statului afgan. O aducere aminte că democrația nu se face cu arma în mână decât dacă cei care țin arma sunt aceiași pentru care se construiește democrația respectivă. M-a uimit (nu aș zice amuzat) ipocrizia celor care până mai ieri făceau glume pe seama americanilor și urlau că de ce se apucă să facă război peste tot, și care zilele trecute urlau că de ce pleacă din Kabul. Dar, ca orice criză trăită prin internet, și criza asta e o treabă ce ține doar câteva zile; o să urmeze dramele refugiaților afgani, după aia o să revină la modă xenofobia românilor, ungurilor, și polonezilor care nu o să vrea să accepte refugiați afgani, după care povestea o să se fâsâie înlocuită de altă criză de internet. Ne-am obișnuit ca lucrurile astea să nu mai conteze, ca reacțiile noastre să fie consumate în spațiul virtual și-atât.

Dar nu se putea ca momentul ăsta să treacă nemarcat de mulțimile de intelectuali de tastatură cu cont la Facebook ce bântuie aceste plaiuri. Cumva, s-a încercat aducerea evenimentelor respective în spațiul românesc: și, oarecum natural, oamenii s-au apucat să facă paralele cu România. Cred că prima (și cam singura, pentru că recunosc că nu m-a interesat subiectul) paralelă cât de cât acceptabilă este articolul lui Adrian Mihălțianu din PressOne: „Lecția Afganistanului pentru România”. Pe scurt, Adrian atrage atenția asupra a două lucruri foarte importante:

• statele măcinate de corupție nu reușesc să dăinuie, oricât de mulți bani se vor pompa în ele
• principalul aliat al unui stat sunt instituțiile sale, nu vreun alt stat extern

Două lecții decente, interesante, asupra cărora merită reflectat. Dacă sunteți sau nu de acord cu cele scrise de Adrian, mi se par niște puncte decente ce pot fi într-adevăr discutate. Doar că pentru eroii de tastatură nu este suficient să ai o discuție măsurată și inteligentă pe tema asta. Nu.

România e și ea talibană

Aparent asta e teza pe care am văzut-o împinsă prin tastaturile eroice. Deși nu avem nici un istoric recent violent, deși libera circulație în Europa a făcut ca mai toată pătura de jos care și-ar fi putut vărsa frustrările într-o bătaie pe străzi cu arme-n mână să fie plecată la curățat după fundurile vest-europene și cules fructele și legumele lor, aparent suntem totuna cu afganii, gata să ne plecăm la primul bătut în cap cu un AK47 în mână. Și deși sunt obișnuit cu discursul antiromânesc și pesimist al luptătorilor de tastatură, de data asta argumentele au fost atât de subțiri încât majoritatea s-au desumflat destul de repede.

Nici chiar apariția lui Iohannis la ziua Marinei în Constanța, unde a fost însoțit de ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, nu a atras atenția românilor care urăsc talibanii. Concentrați pe costumul alb al lui Iohannis oamenii au uitat să se arate nervoși pe prezența lui Teodosie, pe care mulți l-ar fi putut considera talibanul BOR curent. O oportunitate ratată, așadar, iar Teodosie a trecut milimetric pe lângă șansa ca mirenii să urle la el și pe el să-l doară-n cot de toți câinii care latră.

Însă adevăratul talibanism a fost remarcat de oameni la momentul Putna 150. Prezent la manifestarea de la Putna (de care majoritatea nu știați nimic și de care o să uitați complet dacă nu ați uitat deja), Ioan Aurel Pop, șeful Academiei Române, a afirmat că „Patria noastră trebuie să fie credința noastră” într-un discurs mult mai lung pe care nu l-a citit mai nimeni. Această afirmație este aparent suficientă pentru a-l transforma pe Ioan Aurel Pop într-un taliban pursânge.

Nu vreau să evit discuția despre afirmația lui IAP, doar că înainte să trecem la talibanismului șefului Academiei vreau să vă reamintesc despre ce zicea Anthony Jelesnik despre momentele astea de criză (parafrazez): „Da, ăia suferă, dar nu uitați că și eu exist, și și eu sufăr. Nu uita de mine!”. Practic, da, ăia stau să vină talibanul cu AK47le peste ei, dar nu uitați că Ioan Aurel Pop a zis o chestie și eu mă simt vag atins de faptul că a folosit cuvântul credință!!!

Cam atât taliban am putut și noi.

Putna 150

Majoritatea nu știm ce s-a întâmplat la Putna. Eu unul habar nu aveam; dar la Putna în 1871 a avut loc o primă întâlnire a studenților români de pretutindeni, întâlnire considerată de mulți germenele Marii Uniri. De ce la Putna, de ce în 14-16 august? La Putna avea loc anual o comemorare a ridicării mănăstirii care curând e folosită de studenții români pentru a face o „serbare națională”. Povestea completă în acest articol semnat Florin Cristescu pentru revista Historia.

Dacă în 1862 lua ființă „Societatea pentru cultura și literatura română în Bucovina”, instaurarea dualismului în 1867 va determina o scindare între politicienii activiști ardeleni, aderenți ai lui Șaguna, ce doreau să se implice în viața politică a imperiului și pasiviștii lui Barițiu, ce refuzau colaborarea cu noile autorități. Studenții activiști au părăsit societatea și au întemeiat o altă societate numită „România”, în schimb, studenții pasiviști au format „Societatea literară și științifică”. Organizațiile studențești au păstrat însă legătura dincolo de aspirațiile politice, unificându-se în cele din urmă într-o singură organizație numită „România Jună”. Ideea unei serbări naționale a fost lansată în anul 1868 de către cele două societăți academice din Viena. Au existat însă numeroase dispute în privința celui care a avut această idee: dacă unii afirmau că iniţiatorul ar fi fost Eminescu, dovezile au arătat că propunerea i-a aparținut mai degrabă intelectualului Aurel Mureșanu. (Eminescu nici măcar nu se afla la Viena în anul 1868).

Eminescu este însă unul din marii promotori ai evenimentului. Ajuns la Viena scrie vreo trei articole în ziarul „Federațiunea”, în care îndeamnă la un astfel de congres. E unul din cei mai importanți participanți, și lui îi aparțin niște cuvinte care par acum incredibil de departe de spiritul românesc. Când discuțiile dintre cei prezenți acolo par că nu duc nicăieri, Eminescu i-ar fi spus lui Slavici: „Acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează… facem ce știm și lumea vine după noi”

Congresul de la Putna de anul ăsta a celebrat, așadar, 150 de ani de la acel eveniment. Ramificațiile lui istorice sunt greu de cuantificat, dar probabil nu e hazardat să zicem că e începutul României așa cum o știm astăzi. Că sărbătoarea e una care pornește dintr-o sursă religioasă este inevitabil.

Lumea a fost însă iritată de afirmația lui Ioan Aurel Pop, invitat la o adunare cu dublă încărcătură: istorică și religioasă. Într-un discurs foarte lung pe care mai nimeni nu s-a obosit să-l citească Ioan Aurel Pop concluzionează talibanic:

Pentru mulți români de astăzi, ca și pentru cei de la 1871, patria este limba română. Dar, pentru noi în general, ca oameni, patria noastră trebuie să fie credința noastră, credința aceasta în care ne-am născut și fără de care nu am fi.

Și astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este egală cu lumea. Iar Biserica noastră este egală cu națiunea română.

Chiar și smuls din context, fragmentul ăsta nu are foarte mult sens. De fapt, pe luptătorii de tastatură i-a iritat treaba cu „patria noastră trebuie să fie credința noastră”, bucata aia dintre două virgule care, sincer, n-are absolut nicio logică. Că nu e ca și cum românii sunt singurii creștini ortodocși din lume, și nu e ca și cum România ar fi 101% creștin-ortodoxă. Și nu e ca și cum o patrie se bazează exclusiv pe credința oamenilor din ea. E ceva mai mult de-atât, că altfel am avea o patrie a antivacciniștilor, o patrie a românilor care cred că România e de rahat și o mulțime de alte patrii care s-ar intersecta într-un fel foarte postmodern.

Pentru omul care ar trebui să fie șeful în materie de gândire în România, genul ăsta de exprimare are mari lipsuri. Prezent în calitate de Președinte al Academiei Române, omul a eliminat din condei 20% din români, cei care nu se identifică ca fiind ortodocși. Asta după statistica INS din 2011, statistică în care trebuia să te bați cu oamenii care te intervievau pentru a nu te trece ca creștin ortodox în mod implicit.

Dar nu e ca și cum ne putem aștepta la afirmații măsurate, cântărite din partea unui intelectual care nu își permite un dialog public pe tema inepțiilor ocazionale pe care le mai susține. Aici, poate, i-ar merita imputat faptul că a eliminat rapid din România 20% din populație, faptul că nu înțelege că până la urmă România e o țară mai diversă de atât, că e un loc unde evrei, musulmani, buddhiști, atei, trăiesc și prosperă împreună, neuniți de credința ortodoxă ci tocmai de toleranța pe care în înțelepciunea ei Biserica Ortodoxă o manifestă, în general, față de spațiul secular în care evoluează.

Practic, IAP e mai ortodox ca Patriarhul. E bine? E rău? Eu cred că e doar o lingușeală fără substanță. Academia Română e un organ impotent - atât de impotent că nici măcar nu e capabil să publice o Istorie a Românilor oficială, și nici măcar o carte de gramatică a limbii române, pe care Academia o reglementează. Practic, instituie reguli pe care e incapabilă să le publice.

Însă este IAP taliban? Hai s-o zicem pe-a dreaptă - dacă talibanismul e ce face Ioan Aurel Pop, în momentul ăsta Afganistanul ar fi una din cele mai libere țări din lume. De-asta m-a îngrozit un pic să văd cu cât entuziasm lumea a sărit pe ideea că faptul că IAP a zis că România e ortodoxă ar fi o idee talibană. Bine, de Eminescu știam că ar fi taliban - omul spunea la un moment dat că Biserica Ortodoxă e „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”. Că Eminescu are propriile lui probleme pe care poate că merită să le discutăm e deja o cu totul altă treabă.

Nu văd însă unde e talibanismul la Putna 150. În 1871 studenții de peste hotare s-au adunat în jurul unei sărbători a Bisericii Ortodoxe Române. Evenimentul ăla are o importanță culturală majoră, și asocierea între Academia Română, urmașa „Societății literare și științifice”, și Putna 150 nu e deloc întâmplătoare. Că ne convine sau nu, Biserica Ortodoxă Română e un gigant cultural pe care trebuie să-l acceptăm și să-l înțelegem. Am afla, de exemplu, că BOR e o instituție mai activă în viața românilor de peste hotare decât statul român, laic și secular.

Scriind postarea asta și făcând cercetare pentru ea, mi-am înmuiat din ce în ce mai tare dezaprobarea față de afirmația lui Ioan Aurel Pop. Cred, în continuare, că e o afirmație destul de retrogradă în ceea ce privește România de azi, dar cred, în același timp, că pentru foarte mulți români care încă se mai simt români în afara hotarelor, este o afirmație relativ corectă. Că BOR a păstrat pentru mulți români de peste hotare o legătură înapoi în țară. Că chiar dacă eu nu văd însemnătatea ortodoxiei, nu înseamnă că ea nu e importantă pentru cei de dincolo. Că deși multă vreme nu am considerat credința ortodoxă ca un ingredient major din ceea ce reprezintă românitatea, îmi dau seama că e un ingredient important, mai ales în momentul în care ne dăm seama că granițele seculare nu sunt identice cu granițele culturale. Un lucru pe care românii îl înțeleg din ce în ce mai tare, cu bune și cu rele.

Unde sunt totuși talibanii?

Eu cred că talibanismul vine chiar dinspre cei care acuză de talibanism. Sigur, suntem departe de extreme religioase, dar după cum am mai discutat-o în nenumărate alte cazuri, și secularismul e propria sa religie. Foarte mulți oameni din spațiul intelectual pe care îl urmăresc sunt puternic îndoctrinați în sensul ăsta - fie o reminiscență a comunismului, fie ca parte din valul anti-creștin venit din Vestul Europei. Nu e prima oară când se-ntâmplă asta în istorie, dar e prima oară când treaba asta e transparentă și se întâmplă cu o viteză nemaivăzută până acum.

Când ai luptători de tastatură care îl compară pe Ioan Aurel Pop cu mullahul afgan, când te dai intelectual și compari ortodoxia românească cu regimul criminal care s-a impus cu arma în mână într-o altă parte a lumii în cu totul alte circumstanțe, când crezi că după 30 de ani de la căderea comunismului țara în care trăiești este mai slabă ca niciodată, și că ar putea trece într-o secundă sub comanda unui mullah extremist, când îți inventezi paralele cât se poate de hazardate pentru a explica românilor cum sunt proști și gata să-și omoare aproapele în numele unei idei religioase, poate că de fapt e ceea ce vezi tu despre tine, la nivel personal și intelectual. Poate că talibanii sunt fix ei, cei care vorbesc, cei care „probabil că așa ar proceda” dacă ar avea puterea pe care și-o imaginează în mâinile Patriarhului Daniel.

Că acolo vine problema. Că poate într-adevăr oamenii ăștia știu că sunt atât de slabi încât nu ar rezista în fața unor oameni bine organizați și determinați să facă lucrurile într-un anumit fel, diferit de ce-și doresc ei. Dar asta e esența oricărei schimbări în societate. Schimbarea vine pentru că niște oameni care cred ceva diferit de ce crede societatea se strâng, își pun osul la treabă și fac schimbarea să se întâmple.

Asta nu e talibanism; dacă ar fi, USR-ul ar fi taliban. Orice schimbare la conducere ar fi „talibană”. Și când refuzi dialogul, mergând direct spre acuzația de talibanism, oare asta nu e o formă de extremism? Oare când „vrem diversitate” a ajuns să însemne „vrem să vorbească oricine numai ortodocșii nu?”. Oare de când dialogul înseamnă ca ăia să își țină gura și să vorbim doar noi?

Putna 1871 e un moment important în istoria culturală a României. E un moment important pentru Academia Română, pentru românii de pretutindeni. Doar că știm prea puțin despre evenimentul ăsta, și atunci când e celebrat cu respectul necesar, e interpretat ca un act extremist. Și m-am cam săturat ca doar anti-românismul să fie văzut ca „echilibrat”. M-am săturat să văd că oricine are ceva bun de zis despre români și România, sau despre ortodoxie, să fie văzut ca dezechilibrat, judecat ca taliban, arătat cu degetul și pus la zid. Până una-alta, voi ăștialalți, voi, pesimiștii de serviciu ai națiunii, singurul lucru pe care îl faceți e să loviți din taste și să vă descărcați pe rețele sociale. Alții aleg să facă lucruri pentru cei din jurul lor.

Deocamdată eu cred că România e o țară bună care poate să fie mult mai bună dacă ne-am face fiecare din noi treaba un pic mai bine. Știu, și asta e o formă de extremism - să nu dai cu fundul de pământ și să nu te plângi de absolut tot ce e aiurea în România e o formă de extremism, mi s-a mai reproșat. Eu cred că lucrurile nu stau chiar așa de rău, și nu încerc să caut răul în tot ce se întâmplă. Caut, cel mult, mai binele. Și cred că Biserica Ortodoxă Română e parte din mai-binele viitor al României. E un lucru evident, nu ai nevoie să fii pe statul de plată al Mitropoliei. De vreo câțiva ani urmăresc (nu foarte intens) activitatea BOR. Până acum, între acuzele aduse bisericii și realizările bisericii balanța atârnă foarte mult în direcția realizărilor, a impactului pozitiv. Și dacă mă uit la oamenii ăștia care se luptă din tastatură cu România, care insistă să ne amintească la fiecare postare că România e de rahat, dacă mă uit la ce anume fac ei util și constructiv pentru țara asta… parcă tot activitatea BOR arată mai bine. Că Biserica e Ortodoxă și Română, și nu se jenează de niciuna din calitățile astea; iar intelectualitatea care arată cu degetul la talibanismul ei se cam jenează de partea aia cu Românul.