Teisme

Paştele 2007 a fost pentru mine cel mai sărac din punct de vedere al implicaţiilor filosofice, intelectuale sau morale. Mi-am asumat rolul de observator – un observator cinic şi acid.

Creştinismul este o religie frumoasă. Poveştile sunt frumoase – şi asta e cel mai frumos, faptul că avem poveşti multe. Morala creştină este pe gustul meu – este îmbinarea echilibrată între individualism şi spirit de comunitate. Din păcate morala creştină şi creştinismul în sine sunt două lucruri total diferite şi uneori diametral opuse. Morala creştină merită martiriul, creştinismul nu.

Paştele este exerciţiul suprem al creştinismului. Este punctul culminant, este ‘clinciul’, este ‘ideea’ de bază pe care s-a fundamentat religia, şi de aceea Paştele ar trebui să fie evenimentul creştin cel mai bine organizat, cel mai bine considerat. Exact ceea ce s-au decis clericii de la biserica la care am fost să nu facă. Impresia finală? Participarea la un documentar prost filmat despre o religie perimată, cu debutanţi în rolurile principale şi cu figuranţi luaţi de pe stradă. Episodul cel mai grăitor a fost scoaterea steagurilor şi a icoanei – steaguri purtate cu mîndrie şi cu o doză de fanatism de către nişte indivizi în geci de piele, evocînd exact episodul din 33AD.

Reflectînd mai mult asupra episoadelor ce s-au desfăşurat sub ochii mei am reuşit să ajung la o concluzie. Şi noi, şi ei, participanţii activi sau pasivi, am obosit cu toţii de teisme. De inexplicabil. Mi se pare ciudat că o religie încearcă să se bazeze în continuare pe neştiinţă (prin propagarea tainelor) mai ales într-o lume care dă explicaţii pentru orice. Mi se pare ciudat că creştinismul a uitat o problemă esenţială a existenţei sale: singurul motiv pentru care există este de a înălţa spiritual şi moral nivelul naţiunii, pentru a îmbunătăţi fibra morală a natiunii sau omenirii. Creştinismul nu mai învaţă nimic, creştinismul recită nişte poliloghii fără sens şi în cele din urmă fără finalitate. Sergiu spunea pe bună dreptate că slujbele nu îl îmbogăţesc cu nimic, că asistă la slujbă şi la sfîrşit nu rămîne cu nimic nou sau bun. Nici o învăţătură, nici măcar o poveste.

Şi de aceea creştinismul nu mai convinge. Nu mai sperie pe nimeni – în schimb marele inamic pe care îl dorea învins, moartea, mai bine zis FRICA de moarte, revine. Moartea îşi lasă amprenta adînc în mentalitatea noilor generaţii. De asemenea ideea de cuplu, prost asociată cu creştinismul, are de suferit, avînd în vedere că principalul susţinător e pe moarte. Şi asta se vede, se simte. Ca o paranteză oarecum amuzantă, urmăream la un moment dat activitatea de pe grupul deviantartsecret (parcă). Un loc unde fiecare îşi postează un secret. Nouă zecimi din secrete sunt fie: “vreau să mor/am încercat să mă omor de mai multe ori” sau “îl/o iubesc” sau secrete legate de despărţiri.

Închizînd paranteza, trag şi o concluzie: Creştinismul suferă de misticism, şi e pe cale să sucombeze sub propria-i greutate. Presiunile la care e supus sunt inimaginabile. E o cale care promitea, dar e limitată de rit… şi nu e de mirare că alţii merg pe alte cărări

Comments

Teisme — 5 Comments

  1. În realitate… budismul e o religie ce moare, făcând loc creștinismului. Nu prea ai cum să știi asta, și nici eu nu aș fi avut dacă nu aș fi ajuns în mecca nomazilor: America.

    Ce se întâmplă în India? Creștinii se duc acasă la oameni și le dau zahăr și făină dacă se convertesc. Da’ generația care face sacrificiul convertirii nu e convinsă și fac lucrul ăsta doar pentru făină, dar copii lor vor fi creștinizați.

    Manevră ieftină ce merge și pe la noi cu voturile, dar care funcționează. Și din câte îmi aduc eu aminte, lumea creștină depășește numeric lumea budistă.

    Pe partea mistică nu sunt de acord cu tine. Rațiunea n-o să poată explica niciodată iraționalul, și viața unui om n-ar mai fi umană fără irațional (=inexplicabil). Știința își are locul ei în lume alături de mistic/religie.

  2. Tainele creştinătăţii sunt întreţinute artificial. De fapt nu există nici un cunoscător al tainelor, ele doar sunt menţinute – poate că nu ascund de fapt nimic, şi e doar un hoax mare folosit pentru manipulare. Cine ştie? Păstrătorii tainelor le-au păstrat şi faţă de ei înşişi…

  3. Să spun mai mult ar însemna mai puţin; am să-l citez pe Andre Malraux: “Juger, c’est de toute évidence ne pas comprendre puisque, si on comprenait, on ne pourrait pas juger.”

  4. Urăsc citatele. Sunt scoase din context, şi ar putea fi spuse şi de tine, cu mintea ta, mai clar şi mai bine adaptate contextului în care le foloseşti. Ar putea dovedi şi că nu ai înţeles ce zic eu, şi nu ai înţeles nici ce a spus cel pe care îl citezi.
    Poţi să mă citezi…