TIFF-ul 2017 o să rămână în istorie ca TIFF-ul cu manele

Nu există nimic istoric în legătură cu efortul de 16 ani încoace al oamenilor care organizează TIFF. Festivalul de film din Cluj a crescut încet, dar sigur, în mijlocul celui mai mare centru universitar în afara Bucureștiului dar TIFF-ul a rămas un set de evenimente sterile care eșuează în a avea un impact – și acum e șansa lui de a schimba lucrurile.

O notă pentru cei care au de gând să comenteze: Primul paragraf din articol este un rezumat al întregului articol. Dacă vreți să vă bateți cu ce zic eu acolo, argumentele urmează în restul articolului1)Știu că voi sunteți foarte inteligenți și eu am opinii ignorante și prea dure, dar pentru a nu avea discuții în care vă subliniez faptul că sunteți analfabeți funcțional și nu sunteți capabili să urmăriți și să combateți o idee, citiți articolul.

Între știri despre Johannis discutând pe peluza de la Casa Albă de la egal la egal cu Donald Trump și Simona Halep în drumul ei către primul Grand Slam și spre o plasare istorică pe locul 1 WTA, o singură controversă răzbate dinspre TIFF. Nu e vorba de cine știe ce film, sau de cine știe ce mare revoluție artistică în cinematografie, nu. E vorba despre faptul că oamenii care s-au uitat la un documentar despre „Regii manelelor” au dansat la concertul lui Dan Bursuc, care a urmat.

Să introducem personajele: Dan Bursuc e cel mai influent producător de manele, el însuși interpret, dar e unul din cei mai inteligenți oameni din zona asta muzicală. Dan Bursuc ar trebui luat nu neapărat ca exemplu muzical, dar ca exemplu de afaceri, cu un portofoliu impresionant. Dan Bursuc e Iron-Man-ul industriei muzicale românești

De partea cealaltă, publicul de la TIFF. În general oameni tineri, vârsta între 20-50 de ani, prinși în tarele culturale ale României anului 2017. Aceste tare culturale sunt multe și ilogice: Urâm manelele dar ascultăm muzică rock românească, ne place la nebunie Mircea Cărtărescu2)pe care nu-l citim și pentru că scrie mult și pentru că e incapabil să scrie o altă poveste decât autobiografia și ne displace cel mai bine vândut autor român pentru că e polițist3)dar îl cumpărăm și îl citim oricum, că nu degeaba ajunge cel mai bine vândut, ne plac filmele de artă și filmele românești dar nu ne ducem decât la filme din Marvel Cinematic Universe și DC Extended Universe. La Iron-Man, ca să subliniez o paralelă pentru cititorii mei mai exigenți.

Și partea cea mai puțin relevantă dar și cea mai zgomotoasă e extrema virtuții artistice, cei care ascultă numai bizarerii și care cred că piesa Golan a trupei Abel a fost cea mai bună acum doi ani deși are un clip mai puțin vizualizat decât un unboxing de kendame, cei care citesc și recomandă Solenoidul ca un text „orgasmic” și „oniric”, cei care ne explică că ar trebui să fi fost impresionați la sânge de Aferim și că suntem niște inculți că nu ne place Sieranevada, că uite câtă ciorbă a pus, cât pentru 16 oameni, nu pentru 5 oameni ca în filmul anterior (Aurora — citat aproximativ corect din Andrei Gorzo)

Acum problema categoriei din mijloc, publicul de la TIFF, e că e prins într-o dilemă morală teribilă: să fie virtuos și să se uite numai la chestii deprimante care îndeamnă privitorul la suicid? Sau să se uite la câtă bucurie au oamenii ăia care dansează pe manele în ei și să se bage și ei? Publicul a ales să dea din fund în locul virtuții. L-a ales pe Dan Bursuc, nu pe Gorzo4)îl folosesc pe Gorzo ca exemplu pentru că mi se pare nume inventat, deci numai bun pentru demonstrația ce va urma. N-am nimic cu omul, el pur și simplu nu se pricepe la film, dar a făcut o facultate și crede că scapă dacă aruncă cuvinte mari peste niște fapte mici.

TIFF-ul 2017 va rămâne, așadar, cu acest moment de ultra-sinceritate a generației care „citește Solenoid” și „se uită la Sieranevada” – și asta se întâmplă în orașul ultra-stângeilor care aveau trupe de rock, gen Luna Amară. Acest moment e o reconciliere istorică între muzica de calitate și tineretul intelectual care a fost învățat că nu e voie să asculți muzica pe care dansează  oamenii simpli.

Dar este primul act istoric de genul ăsta, și și acest act va rămâne sub-raportat, ajuns ca fapt divers și (speră Gorzo-gang) privit cu vinovăție de către cei care au participat. Toți vor încerca să se scuze, dacă nu suntem aici să le zicem că e ok – știm că ascultă manele pe ascuns, știm că ascultă pop la radio și le garantăm că Smiley și Adi Minune fac concerte de zece ori mai bune decât Byron și Luna Amară. Dar, este, totuși, primul act cu adevărat istoric din istoria de 16 ani a TIFF-ului.

Cu riscul să îi supăr pe prietenii mei mai culturiști ca mine, știu că voi vedeți un alt gen de impact. Vedeți caravane ale filmului, vedeți o mișcare extraordinară în lumea filmului. Realitatea? Industria cinematografică românească a fost incapabilă să facă un film urmăribil (cu excepția filmelor lui Caranfil, care le face cu sprijinul francezilor, și e altă mâncare de pește). Dar să zicem că nu ăsta e rolul TIFF-ului, ci să aducă lumea în cinematografe. Asta e o chestie pe care Disney, Marvel și DC o fac de zece ori mai bine. Sau, să zicem că TIFF-ul e o platformă de lansare de filme în stratosferă, sau într-o zonă călduță a atmosferei, în orice caz, că TIFF-ul înseamnă ceva. Că recomandarea juriului TIFF a vândut sute de bilete în plus. Că filmele văzute la TIFF au explodat ca vânzări. Că actorii premiați la TIFF au ajuns să câștige Oscarul.

Doar că deocamdată cel mai bun actor român, Sebastian Stan, nu a avut de-a face cu TIFF-ul, nimeni în universul cunoscut nu poate să spună nimic important ce s-a întâmplat la vreun TIFF trecut (dacă îi întrebi, de exemplu, de Electric Castle, toată lumea o să-ți zică că a plouat, că e noroi, că e mișto că-i meleu cu bălăceală. TIFF? whatevs). TIFF este din toate punctele de vedere un festival steril, cu mai puțin impact decât Cerbul de Aur (la Cerbul de Aur a venit Tom Jones și Ray Charles, și au concurat Julio Iglesias și Christina Aguilera, și asta o zic doar din memorie). TIFF are mai puțin impact cultural ca festivalul de muzică ușoară de la Mamaia. Dar are 16 ani de tradiție în care a devenit fix atât: un festival vechi de 16 ani.

Și nu zic că nu e mare, nu zic că clujenii nu se bucură de el, că nu sunt oameni care-și organizează vacanțele în jurul TIFF-ului. Spun că la fel ca festivalul de la Gărâna, la fel ca Folk You, la fel ca FITS, la fel ca Ideo Ideis, fiecare din aceste festivaluri sunt locurile unde artele respective merg să facă act de prezență și să zică că sunt influente.

Acum ceva vreme explicam cum motivul pentru care a murit rockul românesc au fost cei care au încercat să-l salveze, la fel cum Vama veche a fost distrusă până la ultima picătură de melancolie de campania „Salvați Vama Veche”, la fel TIFF-ul e locul unde filmul românesc se duce să se bată cu pumnii în piept, să-și zică că a rezolvat șapte dintr-o lovitură, după care să moară. TIFF e cimitirul elefanților cinematografici români, e plin de ei pe-acolo și lumea merge să-i vadă, dar e locul în care le expiră termenul de valabilitate.

Între timp, în realitate, deși lumea consumă mai mult material video ca niciodată industria românească de film consideră un succes un film cu 5.000 de spectatori. Apar articole lăcrămoase despre cum moare filmul românesc că nu e sprijinit de stat, că lumea nu se duce la film că e ignorantă, nu pentru că există oferte mai bune și că, în general, românii sunt proști. Doar că românii nu sunt proști, pur și simplu recunosc calitatea reală a acelor pelicule și le lasă să moare liniștite.

Oamenii care merg la TIFF nu ajută nici ei. În 10 zile de festival (sau câte au fost), nu am văzut UN singur articol despre ce se pune pe-acolo, în afara acestui articol de shaming despre Regii manelelor. Și cam tot ce am văzut au fost impresii de genul: „Ah, sunt la TIFF, ce beatitudine, inspir aer cultureț, ce desfătare!”.

Ăsta e motivul pentru care șansa pe care i-a dat-o Dan Bursuc TIFF-ului e una istorică. E un moment de reconciliere care ar trebui cultivat, și transformat într-un moment istoric cu adevărat. E timpul să iasă lumea să spună: da, uite, poate TIFF-ul nu a însemnat mult pentru cinematografia românească, dar pentru cultură a însemnat un moment de reconciliere și armonie.

PS: trebuie înțeles că Dan Bursuc a fost incredibil de amabil în a accepta invitația la cel mai neprofitabil concert la care a participat.

The Kagamiyama Demonstration
Utagawa Kunisada | Dallas Museum of Art via Google Cultural Institute

NOTES   [ + ]

1. Știu că voi sunteți foarte inteligenți și eu am opinii ignorante și prea dure, dar pentru a nu avea discuții în care vă subliniez faptul că sunteți analfabeți funcțional și nu sunteți capabili să urmăriți și să combateți o idee, citiți articolul
2. pe care nu-l citim și pentru că scrie mult și pentru că e incapabil să scrie o altă poveste decât autobiografia
3. dar îl cumpărăm și îl citim oricum, că nu degeaba ajunge cel mai bine vândut
4. îl folosesc pe Gorzo ca exemplu pentru că mi se pare nume inventat, deci numai bun pentru demonstrația ce va urma. N-am nimic cu omul, el pur și simplu nu se pricepe la film, dar a făcut o facultate și crede că scapă dacă aruncă cuvinte mari peste niște fapte mici

Comments

TIFF-ul 2017 o să rămână în istorie ca TIFF-ul cu manele — 3 Comments

  1. Cu TIFF-ul nu ma pot pronunta pentru ca am trecut doar pasager pe-acolo si mi-a placut atmosfera (nu neaparat si peliculele, dar asta e altceva – nu erau filme romanesti). Cu partea de comercial stii ca sunt 100% de acord. De fapt, pana si Mungiu a fost complet de acord, intr-un interviu distrus recent de reporterul/reporterita VICE. Pana nu intelegem ca nu poti separa “arta adevarata” de comercial si ca Romania nu-si permite atitudinea asta trist-elitista, n-o sa avem “lucruri frumoase”.

    P.S: Si da, ne trebuie urgent cinematografe. Suntem tara cu cele mai putine din Europa.

  2. Mie la TIFF mi-au plăcut cel mai mult proiecțiile de filme mute. Un Metropolis restaurat, un film maghiar din 1910 toamna filmat la Cluj și redescoperit după 100 de ani în Argentine (!!!). Prostioare din astea.
    Filmele „de artă” de la TIFF nu prea mi-au plăcut. Se simte prea puternic „arta” din ele și nu mă pot concentra la poveste.
    Nu m-am hotărât încă dacă ura asta față de manele pornește din rasism sau elitism. Sigur nu e de la versurile proaste. Ascult radioul în mașină, pop-ul românesc e la fel de penibil dacă asculți versurile.

Comentariul tău