Toți vor să fie super-eroul

Pe măsură ce-mi curăț pocket-ul dau peste articole mai vechi pe o temă despre care nu-mi amintesc să fi vorbit foarte mult în afară de podcast. Ideea e că toată lumea vrea să fie super-eroul, și nu mai e loc pentru aspirații mai scăzute.

Articolul care mă activează cel mai tare pe direcția asta e unul spectaculos din punct de vedere grafic, publicat de Huffington Post, Formula As a americanilor. Nu articolul ăsta e de vină – e un articol despre cum văleu generația asta cât de mult suferă ea sărăcuța, unul ca multe altele, nu asta e important. E mai degrabă vorba de un detaliu care mă deranjează în lupta asta între generații: nimeni nu vorbește despre cât de nasol e să ai 50 de ani și să nu-ți mai permiți cheltuielile cu casa, dar se vorbește enorm despre cum suferă sărăcuții ăștia mici care se supără la fiecare vorbă mai supărată și interzic cărțile scrise înainte de 2010 pentru că au chestii cu viol, mizerie, sărăcie și crime, chestii care sunt reprehensibile în ochii lor.

Și din punctul meu de vedere e foarte simplă ecuația – toată lumea vrea să trăiască la nivel de super-erou. Toată lumea vrea să aibă casa lui Tony Stark (aia distrusă de elicoptere), dar nimeni nu vrea să accepte că într-o lume cu super-eroi ei sunt câteva zeci, iar restul… restul trăiesc în mizerie, neputând să zboare, să vadă prin ziduri sau să se culce cu Scarlett Johanson, în funcție de preferințe.

Nu mai există vise mici, doar enormități. Și da, începe să devină o problemă enormă să locuiești undeva atractiv. Că despre asta e discuția în articolul pe care vi l-am dat, despre faptul că nu vrei să locuiești undeva, ci undeva atractiv. Toată lumea vrea în marile orașe sau casa fix pe plajă. Nimeni nu vrea să accepte că cineva trebuie să fie, totuși, în zona a doua sau a treia valorică.

Sindromul super-eroului modern mi se pare că afectează toate palierele discursului public. E motivul pentru care toți discutăm despre justiție, despre discriminare sistemică sau despre politica internațională, de la naționalizarea terenurilor albilor din Africa de Sud la atentatele Boko Haram sau situația tensionată între China și Japonia, dar unul nu pune mâna să-și facă treaba mai bine. E mai fain să discuți chestiile alea mari care nu sunt aproape de tine, și nu te ia nimeni la întrebări de ce ai greșit cu predicțiile tale legate de soarta Taiwan-ului. În schimb oamenii răi vor să răspunzi la timp la mailuri, să nu te uiți pe Facebook în timp ce vorbești cu ei și alte chestii d-astea nasoale, în timp ce soarta Taiwan-ului e încă sub semnul întrebării.

Dacă ne-am ocupa mai mult de lucrurile la care ne pricepem, dacă ne-am concentra pe a face bine ceea ce ar trebui noi să facem. Și da, unele lucruri cer timp, nu poți avea acel penthouse din prima, și chiar dacă e negociabil, vrei doar un apartament ultra-central, nu penthouse-ul, poate că ar trebui să te gândești că nu ești atât de important.

De-asta sunt orașele supra-aglomerate, de-aia sunt atâtea mașini pe stradă, pentru că toată lumea vrea să trăiască la cel mai înalt etaj, și nimeni nu vrea să dea-napoi și să se stabilească, totuși, un pic mai jos.

Dream low, achieve more.