Tragicul analfabetismului funcțional
O realizare remarcabilă a regimului comunist și post-comunist român este cât de mulți analfabeți a generat. În 1989, cel puțin teoretic, cifrele analfabetismului erau incredibil de scăzute, de la școală multă făcută cu forța. Strategia comunismului, atât de lăudată de cei care deplâng acum decăderea învățământului românesc, a fost să oblige niște oameni care nu-și doreau educația să participe la cursurile școlilor de stat, în felul acesta dând foarte bine în statistici și cam atât.
Una din dramele învățământului românesc este că nimeni nu se preocupă de ce se întâmplă cu absolvenții instituțiilor românești. Au succes în viață? Ce nivel atinge studentul care a terminat la ei? Cu ce rezultate se poate lăuda? Cele mai multe universități nu urmăresc lucrul ăsta, și cele mai multe fabrici de diplome nici măcar nu au de ce; absolvenții lor se întorc la a fi secretare umile a căror singură lectură este semnul de „Nu fumați în lift” pe care îl ignoră cu grație.
Oamenii ieșiți din acele facultăți au pretenția sau credința că având studii superioare merită un minim de credit intelectual. Luați însă la o discuție despre orice subiect, le e imposibil să articuleze fără o pregătire anterioară. Nu mă interesează, Nu am timp de de-astea sau La vârsta mea nu mai învăț sunt replici caracteristice unui fenomen pe care multă vreme nu l-am identificat pentru multă vreme. A venit însă un comentariu de la Krossfire în care îmi zicea:
Consecința finală a ceea ce descrii tu acolo este analfabetismul funcțional, capitol unde suntem experți.
Așa că am început să citesc ceva mai mult despre analfabetismul funcțional, despre ce este și cum ne afectează. Și realizez acum cât de răspândit.
Analfabetismul funcțional se referă la inabilitatea unui individ de a folosi calificările de citire și scriere în mod funcțional. Adică individul știe să citească și să scrie, dar nu reușește să înțeleagă ceea ce citește, și nu reușește să transmită un mesaj în scris. Analfabetismul funcțional se extinde acum și la folosirea calculatorului: oamenii care se blochează când sunt scoși în afara rutinei personale de utilizare. Nu mi se pare un lucru neapărat rău să nu poți să folosești un calculator, deși începe să devină din ce în ce mai util și chiar necesar; însă cred că refuzul categoric de a învăța și a stăpâni un instrument de genul acesta e cel dăunător. Dar nu insist acum în legătură cu analfabetismul legat de calculatoare.
Sunt uimit de cât de mulți oameni sunt afectați de problema asta. Vorbesc nu de oameni de 70 sau 60 de ani, ci oameni de 20 sau 30, oameni cu care am intrat în contact și la care analfabetismul ăsta merge atât de departe încât le e foarte greu să înțeleagă orice altceva în afară de chestiile strict punctuale. Sunt oamenii la care campania de spălare pe creier Antena 3 funcționează pentru că doar lucrurile repetate la infinit le intră în cap.
Oamenii ăștia, foarte des educați, refuză contactul cu orice este în contradicție cu ideile ce le-au fost băgate în cap. Întrebați ce poet preferă îți vor răspunde fără să gândească „Eminescu”, dar întrebați când au deschis ultima oară o carte îți dai seama că oamenii nu l-au mai citit pe Eminescu din școală și faptul că Eminescu e cel mai bun e doar o dovadă că merge spălarea pe creier școlară. Oamenii ăștia nu au citit nicio carte care să le ofere un minimum de reflecție. Sunt cititorii lui Coelho, care scrie atât de simplu și atât de clar, care îți spune în mod explicit ce anume trebuie să gândești despre ce ai citit. Coelho, literatură bisericească, cărți motivaționale, cărți „despre frumos”, fără complicații intelectuale. Asta în cazul că mai citesc ceva.
Oamenii ăștia o să fie cei care vor fi păcăliți de un contract, oameni cărora le e frică să completeze un formular, și, încet-încet, vor refuza să se mai implice în societate. Le va fi din ce în ce mai teamă să întrebe ceva de teamă să nu le fie relevat handicapul. Pentru că e cu adevărat un handicap.
De unde apare analfabetismul acesta funcțional? Eu cred că într-o țară în care învățământul de zece clase e obligatoriu, totul se poate reduce la felul în care s-a făcut școală. Necesitatea de a avea rezultate școlare pusă deasupra necesității de a înțelege. Bombardarea cu informație când elevul nu face față din punct de vedere intelectual. Faptul că nu există o segregare a conținutului după capacitatea fiecăruia, și că încă există o teamă teribilă de a ieși din ciclul normal de învățământ pentru (de ce nu) repetarea unui an.
Ăsta e motivul pentru care avem rezultatele extraordinare de la bacalaureate. De-aia avem părinți crizați că odorul nu le-a luat bacul. De-asta avem funcționari incapabili, care nu sunt în stare să servească cartofi prăjiți la McDonald’s. De-asta avem programatori cretini.
Drama cea mai mare e însă că oamenii ăștia nu realizează analfabetismul lor. Chiar dacă se luptă cu disperare aproape violentă pentru a-și acoperi handicapul, puși față în față cu posibilitatea de a fi analfabeți funcționali vor nega. Îți vor arăta biblioteca cu sute de volume, pe care însă nu îndrăznesc să le deschidă. Îți vor aminti că ei sunt (poate) profesori, sunt intelectuali, au diplome, au materiale, dar de fapt ei trăiesc din amintiri.
Realitatea e că sunt handicapați, iar faptul că handicapul lor poate fi acoperit îi face să coboare zi de zi mai adânc în întunericul ignoranței. Aceasta e drama analfabetului funcțional: ignoranța îl face să se afunde mai tare în handicapul lui.
Statisticile din Statele Unite relevă că unul din 7 oameni sunt funcțional analfabeți. Dacă am face niște statistici similare în România cred că ar arăta mult mai rău.