Trăim în miezul unui ev aprins

Ăsta este primul vers dintr-o poezie scrisă de Nicolae Labiș (Viitorul), genul ăla de poezii pe care înainte de ‘89 le-am fi învățat pe de rost și le-am fi reprodus mai ceva ca pe tabla înmulțirii. Eu nu am reținut poezia – dealtfel, am o memorie destul de proastă, care nu mă ajută în chestiuni care nu sunt extrem de logice. „Trăim în miezul unui ev aprins” e catchy, totuși, e un mod interesant de a spune că trăim vremuri interesante.

Ieri am participat la protestele legate de ultima ispravă PSD. Frig și puțini oameni (chiar dacă Digi24 ne-a zis că suntem 1500, dar serios, Digi24 a spus că copiii români se sinucid pentru că balena albastră). În fine, nu vreau să fac prozelitism anti-PSD, nu pentru asta sunt aici. Aveți suficient de mult în viața voastră. Vreau doar să calculez cam de câte ori am dat peste ură într-un interval de 12 ore în care am dormit vreo 7 ore și m-am ferit expres de a intra în contact cu foarte multă lume și a discuta prea mult.

  • La proteste (îl punem ca fiind unul singur, că singurul motivator real pentru oameni este că îl urăsc pe Dragnea)
  • Pe autobuzul de întoarcere, unde niște adolescenți țigani au terorizat autobuzul urlând și înjurând (întâmplător aveam căștile pe urechi și nu m-am prins că trebuia să fiu speriat, am observat doar că cineva din fața mea a urlat la ăia să nu mai fie țigani și s-a retras umil încă un rând de scaune)
  • Am ajuns acasă și m-am jucat un pic de Witcher 3, e un joc în care un tip e urât de toată lumea, și la rândul lui omoară cu multă dragoste monștri, oameni și oameni monstruoși.
  • Am urmărit și un episod de Star Trek, dar ăsta era cu dragoste (nu, nu chiar).
  • Când m-am trezit, prima știre era despre oameni care sunt nemulțumiți că pe Steam nu se publică un joc, și atunci scriau review-uri negative la jocul respectiv.
  • După care am citit despre cum oamenii îi urăsc pe ăia care poartă skin-uri cu fotbal în Fortnite.
  • După care citesc despre cum niște taiwanezi au făcut un joc în care au făcut o glumă cu Winnie the Pooh (care e porecla lui Xi Jinping), și chinezii s-au supărat pe gluma aia și au făcut review-uri negative la jocul respectiv.
  • Pe Twitter e destul de târziu în Statele Unite, suficient de târziu încât programatorii pe care îi urmăresc să scrie despre cât de răi suntem noi, bărbații, și că feminism. (În fiecare dimineață, noapte în SUA, există cel puțin un tweet printre programatorii pe care îi urmăresc despre cauza feministă).
  • Mai citesc și la Ovidiu despre o feministă cu un retard social, cam ca toți oamenii care se iau în serios.
  • Oscaruri. Nu există eveniment mai plin de ură, mai înconjurat de ură, decât premiile pe entertainment-ul american.
  • Ca să pot scrie postarea asta am avut nevoie de sprijinul moral al lui Marylin Manson. Care, în perspectivă, pare cel mai puțin violent element din treaba asta.
  • Și postarea asta o să îmi atragă ură pentru că am zis „țigani”, pentru că vreun nefericit o să zică că ar fi fost mai puțină ură dacă aș fi zis că ăia sunt de etnie rromă.

Astea toate în condițiile în care am evitat foarte puternic să intru în contact cu genul ăsta de ură. Nu urmăresc recenzii de jocuri doar pentru că îmi place să mă joc jocuri pe calculator, ci pentru că în mare parte din timp se vorbește despre niște realizări tehnice sau sociale, detalii despre jocuri, chestii care n-au de-a face cu ura (și nu, nu citesc kotaku ca să mă înregimentez feminist, nici alții, habar n-am care, care să mă facă anti-feminist). Nu urmăresc pe twitter oameni înregimentați în probleme feministe (cu excepția lui Alin Răuțoiu, care e foarte bun pe comic books, și refuz să nu-l mai urmăresc doar pentru că uneori preia mesaje pline de ură).

E foarte multă ură în tot ce facem. Vorbesc aici de un interval de 12 ore din care 7 le-am dormit, dar aș putea interpreta lucrurile ca 7 ore de pauză între două sesiuni de îndoctrinare în ură. Pentru că asta ni se întâmplă în ziua de azi; îi urâm pe toți cei din jurul nostru, pentru că ura e genul ăla de nuanță puternică care acoperă tot.

Și aș vrea să vă zic că există și un revers al lucrurilor ăstora. Pentru că de fapt lucrurile nu sunt așa cum le-am scris eu acolo. Că de fapt nimic din ce am enumerat pe-acolo nu e despre ură, neapărat. Există un fond de ură, dar nu e despre ură.

Că, de exemplu, la proteste m-am întâlnit cu o profesoară pe care am avut-o doar în clasa a XII-a, care venise și ea la protest, și care și-a amintit și cum mă cheamă și în care clasă eram. Că la protest m-am întâlnit cu Sergiu și cu un fost coleg de „multinațională”, cu care am dezbătut cu calm și argumente ce se întâmplă în viața politică românească; în care am ajuns la concluzia că nu e neapărat o problemă că PSD, ci că sunt nenumărate alte lucruri pe care PSD-ul ar fi putut să le facă, și pe care nu le-a făcut pentru că stă se se joace de-a justiția.

Că în autobuz omul care a urlat la copiii ăia nu a țipat pentru că sunt țigani, ci pentru că erau zgomotoși și turbulenți; că cineva a reacționat la nesimțirea lor, și că oamenii s-au calmat după aia. Că nu rasa a fost determinantul, ci vârsta și atitudinea.

Că Witcher este despre cum poți să accepți chiar și ura; să trăiești cu ea fără ca ea să te apese și să te reducă la nimic. Despre felul în care poți accepta că există oameni care te urăsc fără nicio logică, dar că poți fi mai puternic decât ura.

Că Star Trek e o poveste despre dragoste, împăcare și că soluția a fost nu să omorâm alienul ci să-i rezolvăm problema. Că oamenii cu review-uri negative au fost întrecuți de cei care s-au apucat să dea recenzii pozitive ca semn pentru nemulțumirea pe care o au. Că poate că nu am nimic interesant de spus despre Fortnite, dar baza acelui articol erau 20 de tweet-uri care sunt o minoritate extremă față de milioanele de jucători de Fortnite. Că taiwanezii și-au cerut scuze.

Că programatorii remarcabili sunt preocupați, totuși, și de aspectele sociale a ceea ce se întâmplă în jurul lor; chiar dacă o fac mai inginerește, fără să sesizeze când e vorba de ură. Că articolul lui Ovidiu e amuzant, dar e mai degrabă îndreptat contra excepționalismului românesc, una din metehnele alea naționale care nu ar trebui să existe într-o țară în care nu am reușit nici măcar să facem niște drumuri ca să unim regiunile care istoric au stat mai mult timp separate decât împreună.

Că Oscarurile sunt, totuși, un punct de referință pentru oamenii care vor să înțeleagă ce înseamnă arta cinematografiei; că există un loc unde se apreciază și altceva decât Bum Bum pe ecrane. Că albumul „The Golden Age of Grotesque” e unul din cele mai bune albume scoase vreodată. Și că pentru mine n-am nicio scuză.

Ne alegem singuri otrava. Dacă ne uităm în jurul nostru, putem vedea în aceleași gesturi și idei și ură, și idei pozitive. Că putem interpreta negativ tot ce fac cei din jurul nostru, dar putem să vedem că, dincolo de ura pe care o avem noi în mod natural față de semeni, oamenii au probleme, preocupări, și sunt, până la urmă, și ei tot oameni; cu greșeli și cu excese, cu lucruri bune și cu încercări de a face lucrurile mai bine.

Doar pentru mine nu am nicio scuză, că am citit recent „Fluturi” și o să îi și fac o recenzie aici pe blog.