Nu trebuie să înjuri ca să fii mitocan

E o problemă esențială a societății românești. Sunt în număr mare în jurul nostru, și adesea arată cu degetul. Mitocanii urăsc să fie demascați ca atare și dau vina pe alții. Pe cei care înjură, ascultă manele sau pe cei care nu ascultă ce au alții de spus în legătură cu viața lor.

Pentru că nu trebuie să înjuri ca să fii mitocan. Un exemplu de băiat aparent spălat pe care Vodafone îl împinge ca mare mică vedetă în creștere (Raymond Official, Official fiind al patrulea nume ca popularitate în România, după Photography, Ion și Maria). Raymond este un tip sensibil care știe să îi transmită mulțumiri mamei sale, însă se filmează în centrul capitalei pe pista de bicicliști, ca tot mitocanul care nu a aflat încă că e într-o societate și ca să câștigi respect trebuie să respecți societatea în care trăiești.

Raymond-Mitocan

Mitocănia e, din păcate, omniprezentă. Să dau exemple? Cel mai bun exemplu, care încă mă face să râd, e un răspuns al unui prieten proaspăt căsătorit, întors din străinătate, hărțuit de rude, care a răspuns (aproximativ):

– Și? Când faceți copii?
– De când e treaba ta ce fac eu în pat cu nevasta?

Mitocanul, în cazul ăsta, nu e el, ci ăla care a întrebat când face copii. Ah, cât de ușor e să ascunzi mitocănia în spatele bunelor intenții! Că aici e chestia mizerabilă, că oamenii o să vină la tine și o să spună: “Vai, dar eu declarativ am cele mai bune intenții din lume pentru tine și pentru consoarta ta pe care vă urâm public când nu sunteți prin zonă!”. Nu, amice, sunteți niște mitocani, vă băgați în viața lor, și sunteți frustrați când nu puteți să-i controlați pe cei din jurul vostru să facă ce vreți voi.

Hai să luăm o piesă de la Direcția 5. Ăia, niște domni eleganți și stilați, nu pot fi mitocani, nu? Chiar dacă sunt bărbați de 50 de ani care cântă fetelor de 15 ani (ăsta e targetul), nu pot fi niște… POFTIM? Puneți în contextul ăsta versurile:

Am nevoie de tine / Când ma trezesc / Am nevoie de tine / Să pot sa visez

Vă las imaginației interpretarea, și puteți fi niște mitocani să presupuneți că sunt un obsedat sexual care nu înțelege că un bărbat de 50 de ani poate să-i cânte unei fete de 15 ani cum are nevoie de ea când se trezește și când se culcă.

Un exemplu pe care l-am observat recent în muzica internațională e venerabilul Lionel Richie în piesa “Hello”.

În videoclip, Lionel Richie interpretează un profesor care se îndrăgostește de studenta lui, nu mai aude ce spune și vorbește și se aude numai pe sine cântând (ah, ce romantic). Ea, oarbă (de iubire, desigur) îi face un bust sau, mă rog, un cap de lut. Dragostea e împărtășită. Dragostea între un profesor și studenta lui, bă mitocanilor! E caz penal.

Și nu e singurul, de la Michael Bolton (Can I touch you there?) la Holograf (povestea centrală din “Ți-am dat un inel” e că ea s-a despărțit de el, el i-a lăsat un inel acasă în poștă și așteaptă ca ea să treacă peste orice mitocănie a făcut el și să se căsătorească cu el, pentru că dragostea justifică orice cretinătate). Dar în muzică e altfel, e spațiul îngust, iar versurile rimează atât de frumos că e incredibil de ușor să ignorăm faptul că marile povești de dragoste ascund în spate niște mari exemple de “așa nu”. E un semn al analfabetismului nostru funcțional, citim, ascultăm, nu prea înțelegem. O notă specială pentru Like Chocolate, care a uitat că povestea dintre Romeo și Julieta e cu părinți nasoi care se urăsc și cu copii de 12-13 ani (Romeo, Julieta) care ajung să se sinucidă, nu cu o tipă care se combină cu toți cocalarii cu bani din București.

Și eu sunt un mitocan când, de exemplu, mă iau de Grapă pe blogul ăsta. Dar la mitocănie nu se poate răspunde decât cu mitocănie. Acesta e al doilea mare adevăr pe care vreau să-l accentuez în acest articol. De-aia e ok să râdem mitocănește de umflații ăștia care se dau mari romantici, sau mari grijulii la adresa națiunii. De-aia e ok să râdem de decerebrate care scriu despre cum iubesc ele viața pe internet, deși articolele alea sunt niște strigăte de ajutor de la niște oameni care alunecă în brațele depresiei. De-aia e ok să râdem de înfumurata aia de Răduleasca, chiar dacă unii din noi sunt dați în judecată.

Cum să recunoști dacă ești pe cale de o mare mitocănie? E foarte greu, foarte greu, cere multă auto-cenzură și cel mai des mitocănia e necesară pentru a descărca tensiunile interne. Cel mai simplu e să fii mitocan până la capăt, și să-ți recunoști mitocănia. Și după ce îți recunoști mitocănia, să taci. Tăcerea are mai multe calități, printre care aceea că îi lasă pe alții să vorbească și să devină mai mitocani ca tine.

În fiecare din noi șade un mitocan. Este parte din ceea ce suntem, să îmbrățișăm mitocanul din noi și să-l recunoaștem în cei din jurul nostru. Da, mitocanul nu înjură tot timpul, mitocanul vine și îți vorbește suav, și îți explică cum el are dreptul să-ți conducă viața, că de-aia are el bască și tu nu. Și, pfuai, ce-ar face el dacă ar fi în locul tău.

Și băi, dacă vă recunoașteți în articolul ăsta, poate aveți voi o problemă, nu eu. Nu mai veniți la mine să vă plângeți, gândiți-vă de ce vă recunoașteți și îndreptați-vă comportamentul. Eu ce vină am că tu recunoști că ești mitocan?

Comments

Nu trebuie să înjuri ca să fii mitocan — 6 Comments

  1. Mărturisesc public că satul bunicilor și al copilăriei mele se numește Mitoc. Așadar, îmbrățișez mitocanul din mine cu ambele mâini. 🙂

  2. Dă-mi înapoi cele 2 minute din viață irosite pe lectura postării tale.

  3. :))))) mai bine de atât nu se putea!!!!da,da bine zici…dar nu recunosc nimic :))))