Un pic despre Gamergate 2

Înainte de a începe să vorbesc despre Gamergate 2 ar trebui să vorbesc un pic despre motivul pentru care lucrurile pe care le voi scrie mai jos sunt uneori de neînțeles sau pur și simplu ilare pentru un cititor român. Și, pentru că tot sunt acolo, voi continua un pic să explic de ce subiectul *este* important și pentru noi. După aceea o să vorbesc un pic despre Gamergate 2 și cred că va trebui să amintesc un pic și despre primul gamergate ca să fie clară chestia. Și îmi dau seama că va trebui să vorbesc și despre mentalitatea de turmă în spațiul public, o chestie care ne afectează și pe noi. Deci acel „un pic” din titlu este mincinos. Ok, hai să-ncepem (*zgomot de mâneci suflecate*). Ah, foarte important, nu uitați că acesta e un „opinion-piece” – și în ciuda lungimii, este chiar și-așa puternic condensat.


1. De ce românii discută despre comic books și e ok.

România e acum într-un punct în care nu se mai definește prin propria cultură. Nu suntem singurii. Pentru noi ca europeni există doar două tipuri de cultură:

  • cultura americană, de import, adeseori numită vestică, dar foarte impropriu, pentru că singurii care produc cultură relevantă în momentul ăsta sunt americanii cu britanicii ca extensie/copie. Vorbim de producția modernă de produse culturale, produsele culturale ale erei internet. Blockbustere, seriale TV, Netflix, muzica populară, jocurile video, cărți populare.
  • cultura tradițională, care își trage rădăcinile cel mai des dintr-o zonă pre-industrială, și aici vorbim despre folclor și genurile derivate.

Nu prea există o alternativă. Nu neg că există curente culturale (chiar foarte puternice, vezi cultura EDM/Ibiza) extrem de importante și care au pornit din Europa, dar în mare parte suntem, din punct de vedere cultural, o anexă a culturii americane. Motivele sunt relativ simplu de identificat. În primul rând pentru că piața culturală europeană a rămas cu un secol în urma celei americane în urma celor două războaie mondiale urmate de războiul rece. Americanii pur și simplu cumpără mai multă cultură decât europenii, și cu explozia internetului, cultura americană nu e doar mai ieftină și mai accesibilă, dar mediul cultural american produce la o viteză amețitoare care pur și simplu ne îneacă.

De-asta încercările autohtone (europene) de a crea cultură populară ajung să fie copii după produsele americane – pentru că și publicul european vrea să meargă pe același gen de producție. În materie de film vrem să facem ce face Hollywood-ul, în materie de muzică cadența e impusă de la New York. Poate că Beatles sunt britanici, dar Lennon a murit în New York și cel mai popular gen de muzică acum (hip-hop-ul) s-a născut în New York.

Și e mai simplu așa. Poate că ne place MC Solaar dar majoritatea habar nu au ce zice omul acolo. Limba engleză a câștigat spațiul european, un pic dramatic în perspectiva în care singura țară vorbitoare nativ de engleză vrea să iasă din spațiul economic european; în fine, nu e un articol despre Brexit aici. Să revenim.

Cultura americană are un mare avantaj – îmbină elemente din toate zonele culturale – acel „melting pot” este un clișeu, dar e și real. De fapt, ce considerăm cultură americană e o filtrare și o modernizare a diverselor tradiții de peste tot. Dacă vrei să faci ceva modern te uiți la felul în care americanii au modernizat deja cultura ta, pentru că într-o formă sau alta cultura ta e deja reprezentată în cultura produsă în SUA.

Ăsta e motivul pentru care cam tot ce nu e cultură americană fie provine din dictaturi naționaliste izolaționiste, fie din culturi pre-industriale, fie din Japonia1)ok, nu știu cum să o zic, dar japonezii sunt fantastici din punctul ăsta de vedere. Cultura americană e de fapt un filtru de modernizare – și ori faci lucrurile americănește, deci modern, ori le faci tradițional, deci rămâi la stadiul de 1700.

Sigur, a existat întotdeauna ceva specific european; dar a fost rapid înglobat în cultura americanizată. Însă un mare handicap a fost faptul că cea mai puternică țară din Europa, Germania, a fost nevoită să abandoneze orice urmă de naționalism fățiș în urma celui de-al doilea război mondial, iar rivala ei, Franța, a pierdut în secunda în care internetul a devenit accesibil. De-asta acum mai vedem câte-un Luc Besson uneori, dar cam atât.

O scurtă concluzie: cine nu vrea să rămână cultural în neoliticul târziu va ataca, așadar, un spațiu cultural americanizat. Ăsta e motivul pentru care românii din urban discută mai mult despre Batman decât de Ion al Glanetașului. Batman devine mai relevant cultural chiar și pentru România.

SUA e o piață prea mare, iar Europa e o piață prea fragmentată pentru a face față universalismului culturii americane. Prin anii ’50-’60 oamenii inventau esperanto în speranța că o să vorbim o singură limbă în Europa. Esperanto e engleza, și treaba asta a fost final bătută în cuie de Internet.

Între timp, încercăm și noi să ne americanizăm cultura. Subcarpați e un exemplu reușit de americanizare, „Oh, Ramona” e un exemplu eșuat.

Asta înseamnă că problemele culturale americane devin și problemele noastre. De-asta e ok și chiar important să discutăm despre:

  • comic books (de exemplu)
  • jocuri video
  • feminismul de valul al patrulea

Vorbind despre aceste subiecte vorbim despre cultura noastră modernă sau modernizată. Aceste subiecte, așadar, ne interesează. Asta nu înseamnă că digerăm corect informațiile pe care le primim din afară. Cel mai bun exemplu e cel pe care îl voi prezenta în subcapitolul următor:

România și al patrulea val de feminism

Nu toate produsele culturale americanizate ni se potrivesc nouă, românilor. De exemplu, Adrian Dinuț, un cântăreț de blues și jazz relativ competent, și-a luat numele de scenă Adi de la Vâlcea și a început să cânte manele, îmbrățișând cu succes latura aceasta tradiționalistă. La polul opus, Andrei Tiberiu Maria a adoptat un nume de scenă americanizat, Smiley, și a-nceput să cânte manele, îmbrățișând cu succes latura modernă. Manelele sunt un subiect complicat de discuție.

Ideea e că lucrurile în România nu stau cum stau în Statele Unite, însă suntem bombardați pe filiera culturală cu problemele lor, nu cu problemele noastre. Eu unul am crescut mare fan de Tupac, eram mai conștient de problemele pe care le are Tupac Shakur în ghetou decât problemele pe care le aveam eu la mine în cartier.Și nu sunt singurul; de exemplu, dacă ascultați BUG Mafia o să vă amuzați auzind despre cum se mitraliază oamenii în Pantelimon cu AK-uri. Paraziții, în schimb, au fost cam de pe la început „true”, vorbind despre alcoolism și decrepitudine. BUG Mafia și-a revenit mai târziu, și a început să producă hip-hop cu substanță (După blocuri, Un doi și trei de zero, Românește). Dar le-a luat ceva timp.

În foarte multe câmpuri culturale, însă, suntem la nivelul în care Mafia se mitraliază pe stradă. România vorbește despre nerds și tocilari luând modele promovate în anii ’80 în filmele de vară din State (care nu sunt neapărat mult peste Buletin de București sau BD la munte și la mare). Chiar dacă importul cultural nu se mulează pe români, îl forțăm noi să stea în loc, pentru că nu avem cu ce să umplem locul. Am vrea noi ca Sadoveanu să fie un Sapkowski, dar nu e; în ciuda faptului că la școală ni se bagă pe gât Sadoveanu, nimeni nu-l citește, e prea adormitor și plictisitor.

Și unul din cele mai mari importuri le avem în zona socială, unde avem o mare problemă. Nu suntem împăcați nici cu comunismul, nici cu neocomunismul lui Iliescu, și ca urmare am rejectat tot progresul social efectuat sub comunism. Resetul post-comunist pentru români a însemnat o retragere într-o epocă pe care nu o înțelegem foarte bine, într-un ideal interbelic și un neolitic pre-industrial2)o justificare mai pe larg va veni altă dată pe blog, nu vreau să lungesc ȘI MAI MULT această postare.

Există un gol. Există probleme care afectează femeile în România. Acele probleme, însă, nu sunt problemele feminismului de valul al patrulea, cel care a pătruns cel mai puternic pe calea rețelei globale în România. România arată, din punct de vedere social, mult diferit de Europa vestică sau de Statele Unite.

Un cuvânt-înainte pentru cei care vin aici așteptând ca eu să distrug Petersonian feminismul: ceea ce nu înțelegeți e că problemele despre care vorbește feminismul din valul al patrulea chiar există, dar nu în România urbanizată în care trăiți voi. E foarte ușor să negi existența acelor probleme într-o Românie urbanizată care profită de pe urma progresului social adus de comunism. Comunismul infam, nivelator, da, a adus și aspecte pozitive în societate. Avem o societate mult mai echitabilă, oricât de mult s-ar plânge vânătoarele de sinecuri. Dar problemele respective există în State – sigur, ei neavând avantajul de a trece printr-o nivelare cu buldozerul din punct de vedere social nu pot vedea (și nu o spun cu ironie) înțelepciunea est-europeană în materie de feminism. Ce nu înțelegem e că SUA chiar are niște inechități majore din punct de vedere social. Doar un exemplu scurt pe care doream de mult să-l pun pe blog, despre ce lucruri nu putea să le facă o femeie în anii ’60 în SUA (de aici):

  • Să deschidă cont în bancă
  • Să meargă la anumite facultăți (de elită)
  • Să-și păstreze locul de muncă dacă nasc un copil.
  • Să divorțeze (ușor)
  • Să avorteze
  • Să joace în ligile sportive universitare.

Asta nu înseamnă că România nu are probleme pentru care feminismul să aibă soluții. Doar că problemele noastre sunt mult mult diferite de problemele vest-europene; sunt la alt nivel social și cultural. De-asta comentatorii români care se leagă de feminismul vestic sunt foarte des puternic defazați – indiferent de ce parte a conversației se află.

Acesta e un reproș pe care l-am adus și taberei feministe – atrăgându-mi oprobriul public din cauza asta. Feminismul românesc e foarte des puternic defazat, neacceptând că noi nu trebuie să rezolvăm problemele din al patrulea val, ci mai degrabă pe cele din al doilea și al treilea val. Degeaba îmi repeți mie chestii despre egalitatea femeilor și „equal pay”, când în domeniul în care activez am facilitat accesul mai multor femei decât bărbați (involuntar, pur și simplu erau mai bune), și m-am luptat la fel de tare pentru carierele tuturor oamenilor pe care puteam să-i sprijin, indiferent de sex sau orice alt criteriu. Eu vreau să rezolvi problemele femeilor care sunt bătute zi de zi, care sunt abuzate în satele românești sau în suburbiile sărace, nu să-mi ții mie teorii despre cum vrei să fii ascultată că tu ai fost subjugată milenii la rândul. Nu ai fost. Taci și uită-te unde e nevoie real de ajutor.

Al patrulea val de feminism e un curent puternic defazat nu doar de realitățile noastre, dar și de realitățile lor – asta nu o zic eu, o zic ei. O să vedem un pic mai jos exemplul Gamergate 2; o să-l judec după informațiile pe care le am eu și după mintea mea. Și o să încerc să explic unde și de ce mă influențează.

De ce e important #gamergate pentru mine

O mare parte din cultura pe care o consum are de-a face cu jocurile video. Sunt un „gamer”, sunt alb, sunt bărbat, sunt cis și straight, cum le place lor să zică. Jocurile video au fost aproape din start o cultură globalizată, în care mai toată lumea joacă de la nivel de egalitate – ai nevoie de un calculator pentru a face un joc simpluț, dar odată avut acel calculator, „the sky is the limit”. Sigur, nu o să poți să faci ultimul Red Dead Redemption, dar cazul CD Projekt Red arată că chiar într-o cultură a pirateriei poți să crești un gigant care să-ți producă jocuri de calitate.

Conversația din jurul jocurilor ne privește pe toți cei care consumăm genul acesta de conținut. Consum mai mult conținut de jocuri video decât orice alt fel de conținut – fie jucându-mă, fie urmărind streameri pe Twitch/YouTube (dacă credeți că e anost, urmăriți seria cu Cambiar a lui Pete Complete), fie citind știri din domeniu. Am intrat în programare pentru că doream să scriu jocuri pe calculator. Da, jocurilor pe calculator le datorez o carieră care a strâns deja 20 de ani. Ce se întâmplă în industria jocurilor mă preocupă.

Când a apărut gamergate nu eram foarte la curent cu ce se întâmplă între dezvoltatorii de jocuri sau cu presa de jocuri, și nu știam de ce e importantă. GamerGate e un subiect complicat, pentru că e un subiect fabricat care scoate la suprafață anumite probleme reale din industria software și de jocuri, dar și inventează câteva probleme inexistente. Dacă ziceam că manelele sunt un subiect complicat, jocurile sunt un subiect și mai complicat. Și e din ce în ce mai rău pentru că jocurile încep să devină politică. De fapt, e posibil ca gamergate să fi contribuit decisiv la alegerea lui Donald Trump și la reconfigurarea socială, politică și culturală pe care a determinat-o. WHAT?

Mob mentality și gamergate

Ce au în comun jocurile pe calculator și alegerea lui Donald Trump? Hai să vorbim un pic despre „mob mentality”. Mob mentality e mai mult decât mentalitatea de turmă, pentru că în engleză, Mob a devenit și un sinonim pentru mafie. Mob mentality e o expresie cu mai multe valențe în engleză, așa că o să o păstrez așa – pentru că o să discut ambele aspecte. Mafia, și turma. Dar hai să vorbim despre Gamergate

În 2013, Zoë Quinn scrie un joc, „Depression Quest”. Dacă mai țineți minte jocurile alea cu „te-am plimbat din foaie-n-foaie ca pe un măgar prin ploaie”, în care ne mâzgăleam manualele și ne tot ziceam „vezi pagina xxx”, cam așa e Depression Quest. O poveste lăcrămoasă semiinteractivă despre o problemă reală. Presa de jocuri a luat în brațe acest Depression Quest ca pe un produs genial – gamerii însă au fost destul de deranjați de ipocrizia presei în ceea ce privește acest produs genial. O minoritate foarte vocală a început să o hărțuiască public pe Quinn, prin rețelele sociale și prin doxxing – publicarea adresei reale, și toate lucrurile negative care derivă din asta.

În momentul în care un fost prieten a acuzat-o (fals sau nu) că s-a culcat cu un jurnalist de la una din cele mai influente reviste online ce se ocupă cu jocuri, lucrurile au devenit mult mai complicate. Problema e că informația asta era un pic greșită, că real nu prea a existat o legătură între relația ei și recenziile primite, dar deja mentalitatea de turmă a luat-o înainte. Automat s-au împărțit în două tabere: cei care ajung să o susțină pe Zoë indiferent de ce zice, și cei care o transformă pe Zoë în straw-man-ul de care aveau nevoie pentru a lupta contra politizării jocurilor.

Se formează, practic, două tabere – Zoë Quinn devine port-drapelul feminismului de valul al patrulea, cu nume ca Anita Sarkeesian sau Brianna Wu alături. De partea cealaltă, gamerii care ajung să fie reprezentați de o minoritate vocală care aparent se organizează prin 4chan.

Și aici vine problema. Ai de o parte feminismul de valul al patrulea, cu niște pretenții pe fond naturale (dar în speță puternic iraționale) – și care primește sprijinul tuturor organelor jurnalistice majore, și de partea cealaltă tabăra „nervoșilor” gameri, iraționali, care se organizează prin site-uri obscure, și care sunt descentralizați. Practic ai Mafia vs. Turma – două fațete ale acestui mob mentality, care se atacă cu voracitate prin toate mijloacele posibile.

Și lupta se desfășoară aparent inegal. Da, ai toată lumea „decentă” de partea dreptății, adică lui Zoë&friends, de partea cealaltă ai toți nebunii, niște oameni care nu merită niciun fel de atenție. Pare familiar scenariul? Pentru că același e scenariul care s-a jucat în 2015, la alegerile americane. Și chiar dacă tabăra Quinn-Sarkeesian a cucerit complet presa, a făcut regulile jocurilor (Sarkeesian e mare contributoare la code-of-conduct al twitter, da, acel code of conduct care acceptă mesaje fundametaliste islamice, dar care îți interzice accesul dacă îi spui lui Zoë Quinn „her”). Dar chiar și-așa, nu a reușit să închidă gura cu foarte mult succes taberei descentralizate a nemulțumiților.

Gamergate s-a terminat cu un câștigător moral tentativ Zoë Quinn. Dar aceeași energie care a propulsat-o pe Quinn în câștigătoare a fost folosită de tabăra republicană care s-a raliat în jurul populistului Trump pentru a câștiga alegerile.

Nu uitați cu ce am început. Discursul public e parte din conținutul cultural care ajunge la noi – dacă vă întrebați de unde debitează Papahagi și Neamțu prostii, filiera pe care au venit acele prostii în țara noastră e aceeași care l-a adus pe Trump în fruntea SUA, aceeași care îi face pe americani acum să se întrebe dacă nu cumva Putin l-a pus președinte pe Trump. Nu, deștepților, voi l-ați pus. Voi l-ați pus, cu chestii gen gamergate.

Gamergate, cum ziceam, se termină cu un scor pozitiv pentru feminismul de valul al patrulea. Urmează apoi #metoo, acea mișcare care ar fi trebuit să scuture un pic lucrurile și în România. În România, însă, bilanțul #metoo este că singurii indivizi care au abuzat de poziția lor pentru a inconvenia femei au fost Rimaru și doi profesori de facultate despre care nici măcar nu s-a mai auzit nimic. Aparent, Rimaru e omul care ne chinuie toate femeile în România, și nici nu e de mirare că ipocrizia din spatele lui #metoo a fost destul de evidentă în România. Lucrurile sunt mai complicate în State, cum am zis, există un alt fond social, și de-asta lucrurile sunt mult diferite.

Acum că am clarificat lucrurile astea, hai să povestim pe scurt ce se întâmplă cu Gamergate 2.

Un pic despre Gamergate 2

Ce am scris până acum ar fi trebuit să vă convingă că lucrurile sunt mult mai complicate decât par. Că orice concluzii am trage noi despre lucrurile astea, acele concluzii nu se aplică la societatea globală, și că în funcție de locul de unde privim lucrurile astea, concluziile sunt diferite. Că tot ce putem discuta sunt impactul asupra vieților noastre – opinii și păreri, subiective și personale prin definiție.

Faptele:

  • Zoë Quinn publică o postare pe Twitter în care reclamă abuzurile la care a supus-o un fost prieten, Alec Holowda, în 2011. Că „nu mai poate să nu vorbească despre asta”, deși Alec trecuse după aceea prin terapie și își ceruse scuze și ea îl iertase. În povestea inițială, Zoë părea o reală captivă, o victimă lipsită de resurse, de care a profitat și pe care a abuzat-o îndelung Alec.
  • Alec e dat afară din proiectele în care lucra, și e asaltat de feedback-ul negativ stârnit de mărturisirea lui Quinn.
  • Nemaifăcând față din punct de vedere psihic, Alec se sinucide.
  • Vreme de câteva zile, mai nimeni nu vorbește despre lucrul acesta. Kotaku scrie că „a murit tipul ăla” fără niciun fel de circumstanțe sau regrete, deși Kotaku a fost o platformă care a împins mesajul lui Quinn ad nauseam. De fapt, în afară de TheQuartering (un individ cu un cont de youtube relativ popular care a luat problema și a măcinat-o din mai multe unghiuri) și Russia Today nu prea există multe articole care să vorbească despre cauzele suicidului lui Holowda.
  • Zoë Quinn își închide contul de Twitter.
  • Wired publică un articol în care acuză „male fragility” ca fiind o piedică în calea progresului.
  • The Post Millennial, o revistă canadiană, face o anchetă în care analizează tweet-urile lui Quinn din perioada în care se presupunea era abuzată de Alec Holowda și reiese că lucrurile nu stau deloc cum pretinde ea.
  • The Post Millennial e atacat cu un DDOS, și povestea se oprește cam pe-aici.
  • Zoë Quinn e angajată de DC pentru un comic book Batman & Superman [câștigătoare din nou la puncte, deși la număr de victime, tabăra ălora buni are una în plus față de tabăra gamerilor].

De ce vrem să vorbim despre această situație? Pentru că conține mai multe elemente negative care încep să se vadă din ce în ce mai tare și la noi.

Vorbim despre mai multe probleme: Abuzurile reclamate de Quinn au fost acceptate aproape instantaneu de public pentru că au un parfum de realitate. Pentru că sunt o problemă reală, pe care o recunoaștem, chiar dacă în cazul specific al lui Quinn nu a fost cazul. Știm că femeile pot ajunge în situații abuzive din care nu mai au forța materială și morală de a se desprinde. Sunt probleme reale, care merită tratate și discutate. Pe de altă parte…

În momentul în care cu un an în urmă Quinn a fost acuzată de comportament abuziv și hărțuire, oamenii au mușamalizat foarte rapid povestea. De fapt povestea e atât de obscură încât îmi e aproape imposibil să găsesc un link la ea, evident toate sunt fie pe Reddit, sau prin locuri un pic mai obscure. Nu spun că lucrurile sunt reale, că nu am de unde să știu dacă Wolf Wozniak chiar a fost abuzat de Quinn, dar în perspectiva în care acuzele lui Quinn sunt la fel de substanțiale… cumva lucrurile par inegale. Vedeți ce zice Google când căutați despre subiectul ăsta.

Quinn pare mai degrabă o victimă inventată și o vânătoare de sinecuri, în felul în care și româncele feministe vor să devină. Mai multe lucruri stau contra ei. Ancheta The Post-Millennial e doar un punct; dar Zoë Quinn are un istoric destul de dubios mai ales în privința jocurilor magnifice pe care (nu) le-a făcut, inclusiv un Patreon care îi dă 1500$/lună fără ca ea să producă nimic la schimb.

Ideea e că nu ar trebui să ne încredem prea mult în judecata publică, oricât de dreaptă ni se pare acea judecată. Citind ceea ce spune Quinn e aproape imposibil să nu-i dai dreptate – mai ales că informația din cealaltă tabără e imposibil de găsit pe site-uri „decente”. Da, vorbim de o conversație one-sided, și ăsta e de fapt lucrul pe care vreau să-l punctez.

Că Gamergate e important pentru că ne arată în ce direcție e înclinată balanța. În momentul în care toată presa care tratează un subiect are o opinie, și informația contrară vine pe canale subterane, vom avea un conflict, conflict care poate duce la scindarea ireversibilă a discursului public. Deja taberele nu prea mai au cum să comunice, pentru că o tabără are dreptate în mod implicit și una greșește în mod implicit. Quinn-Sarkeesian vs. gameri, Clinton vs. Trump, Tinerii Frumoși și Liberi vs. PSD și invers (aici e un caz interesant, dar îl las sociologilor români să-l discute. Ah, nevermind).

E un semnal de alarmă. Sunt foarte multe lucruri de discutat și învățat de-aici. De fapt, voi ignora secțiunea de comentarii tocmai pentru că doresc să îmi răspundeți scriind o postare pe blogurile voastre (nu mai folosesc Facebook de ceva vreme, așa că dați-mi un @dorinlazar pe Twitter dacă vreți să vorbim). Câteva idei de final:

  • nicio tabără nu greșește în mod absolut, dar nicio tabără nu are dreptate în mod absolut. De fapt, lucrurile sunt mereu cam pe la mijloc.
  • O altă problemă e cea a tiraniei unui soi de progresism care merge în extreme. E ușor să nu sesizezi ca progresist modern că discursul tău care lovește în „cis straight white male” e și sexist, și rasist, și mai ales foarte intruziv în viața personală și preferințele sexuale ale individului.
  • E îngrijorătoare cenzura practicată de YouTube (nu găsești nimic din ce a scos TheQuartering dacă cauți „TheQuartering Zoe Quinn” pe google), sau de Twitter – care în fond are code of conduct făcut (și) de Sarkeesian.
  • Trăim într-o epocă în care toată lumea dialoghează cu straw-men. Faptul că cineva are o idee progresistă în înseamnă că susține toate ideile progresiste. Faptul că e conservator nu înseamnă că susține toate ideile neoconservatoare. Nu există pe lumea asta doar Stăniloiu și Papahagi.
  • La fel de îngrijorător e discursul „ah, păi noi femeile am suferit atâtea milenii, suferiți și voi acum”. Chestia asta nu funcționează.

Știu, acest articol trebuia să fie mai lung. Poza e luată de pe Know Your Meme, capitolul GamerGate, pe care nu l-am citit ca să nu mă mai enervez (de obicei mă supăr destul de tare când citesc aberații și dintr-o parte și din cealaltă a spectrului politic).

PS: știu că finalul e un pic grăbit și prea comprimat. Sunt mult mai multe idei și concluzii de tras pe tema aceasta – dacă aș fi crezut că se poate avea un dialog decent în comentarii le-aș fi lăsat deschise (și) pentru acest scop. Așa, din păcate, rămânem cu comentariile închise, mai ales din cauza lungimii postării.

NOTES   [ + ]

1. ok, nu știu cum să o zic, dar japonezii sunt fantastici din punctul ăsta de vedere
2. o justificare mai pe larg va veni altă dată pe blog, nu vreau să lungesc ȘI MAI MULT această postare

Sprijină dorinlazar.ro

GDPR

Uniunea Europeană vrea să vă informez că nu vă folosesc datele personale pentru nimic. Și o fac aici.