Unde se duc blogurile când mor?

Pe social media.

Mi-am luat obiceiul de a scrie primul paragraf fie într-un fel în care rezum întregul articol ce va urma, conștient că oamenii care îmi deschid pagina (dacă o fac) vor răspunsul instantaneu. Un alt obicei pe care îl am e să explic și motivul pentru care scriu un articol, de fiecare dată ca un fel de scuză pentru „de ce vă iau din timpul vostru scriind un text lung”. Așa că o să vă spun de unde mi-a venit ideea să scriu acest articol: două discuții într-o zi, cu doi oameni diferiți pe care într-o vreme i-aș fi putut caracteriza ca „bloggeri”, deși fiecare din ei are meserii și interese diferite de „blogging”. Și am zis că ar fi util să povestesc despre moartea blogurilor - o elogie a unei forme de expresie care pare să fi dispărut, deși sunt cât se poate de conștient de faptul că e la un bullshitter distanță de reînviere.

Blogul, o evoluție

Ideea de web 2.0 a venit pe la finalul anilor ‘90, începutul anilor ‘00. Ideea era destul de simplă: internetul are porțiuni de comunicare unidirecționale (de la site la cititor) și porținui de comunicare bidirecționale (în care utilizatorii interacționează), cum ar fi să facem toate paginile să fie bidirecționale? Să înlocuim paginile statice cu pagini dinamice în care pot apărea, de exemplu, comentariile celor care vin să vadă o anumită pagină.

Ca orice idee de genul acesta, web 2.0 a devenit foarte rapid un buzzword insuportabil. Web 2.0 nu e mult diferit de ce exista înainte - doar adaugă încă un pic de interacțiune. Și probabil cea mai răspândită aplicație a web 2.0 a fost, vreme de vreo 10 ani (decada 2000-2010), blogul. Un sistem destul de simplu: web-log-ul sau jurnalul web este un spațiu în care autorul scrie niște idei, în josul paginii există un câmp unde vizitatorii pot completa un comentariu, acel comentariu poate fi aprobat sau nu, există posibilitatea de a răspunde la comentariu și a interacționa cu alte persoane care au citit acea postare. Autorul poate răspunde întrebărilor legate de articole, alți cititori pot răspunde întrebărilor legate de articole.

Nu era singurul mod în care internetul era interactiv, dar a devenit destul de repede forma favorită de expresie. Înainte de blog, modalitățile de interacțiune erau fie 1 la 1, prin instant messaging, fie de participarea în camere de discuții, ca în IRC sau câteva chat-rooms găzduite de firmele mari de pe-atunci (Yahoo, în mod special). Ca alternativă la blog ai avut foarte multă vreme doar forumul, dar în general forumurile au fost privite cu o oarecare suspiciune pentru că „oricine poate posta într-un forum”, dar nu oricine avea un blog.

Blogul era considerat „autoritativ” pentru că era asumat de un autor, fie acest autor chiar și anonim. De fapt, foarte mulți bloggeri au început anonim, iar faptul că acest blog se numește dorinlazar.ro, nu vreo elucubrație emo, e doar un accident. Sau, bine, branding.

Am descoperit ideea de blog prin Maddox, în 1999. Omul era un tembel ca și mine, care a început o pagină unde să se plângă de diverse chestii. Prin 2000 am început și eu un jurnal personal, însă nu l-am pus pe nicăieri o vreme, pentru că nimeni nu vroia să accepte bani din România. Și nimeni prin România nu prea făcea asta: țin minte vag la un moment dat ceva emanat din Generația Pro, și apoi home.ro care făcea un astfel de hosting. Doar târziu am descoperit deviantart, unde am început să țin un jurnal. L-am ținut și l-am șters cu fiecare mică pasiune făcută pe internet - de felul meu am fost foarte indecis în legătură cu nevoia mea de a mă exprima public.

În fine, prin 2004-2005 existau mai multe platforme concurente: blog.com, blogger.com, wordpress.com, movabletype.com, livejournal.com. După mai multe schimbări (cred că am avut ceva livejournal, sigur am avut ceva pe blog.com, ceva pe blogger.com), mi-am făcut o pagină pe wordpress. Asta a fost soluția cea mai bună vreme de vreo 14 ani.

Acum, ideea e că aveam un site, dorinlazar.wordpress.com, unde scriam ce îmi trecea prin cap. Mă citeau prietenii, oamenii pe care îi mai spamam pe IRC și cei care îmi vedeau câte-o postare pe un mailing list: pentru asta era semnătura e-mailului. De fapt, cam asta era singura cale de promovare a blogului: să îl pun pe unde lumea ar putea să-l vadă - în semnăturile din forumuri, din e-mail, în comentarii.

Cred că lumea blogurilor a fost în starea inițială într-o dulce naivitate - până când au pus mâna pe el oamenii care și-au dat seama că pot vinde lucruri: oamenii de marketing comercial sau politic. Dintr-o unealtă de comunicare blogul a devenit „a place for business”, iar ce făceam eu în materie de promovare a devenit pistol cu apă pe lângă scara la care s-au făcut lucrurile după cam 2007. M-am uitat atunci cu o oarecare scârbă (și, recunosc, superioritate morală) la oamenii care au ieșit în față. Multă vreme m-am aflat în conflict cu ei; țin minte, de exemplu, că aveam ceva postări mai vechi în care mă certam cu Vali, dar mi-e neclar dacă lucrurile pe care le imputam atunci erau stârnite de probleme reale, sau din dorința de a atrage un pic de atenție, sau pur și simplu de hater și invidios. Dar nu știam, trăiam atunci epoca de aur a blogurilor.

Epoca de aur a blogurilor românești

Prin 2007 deja lucrurile deveneau serioase când era vorba de blog. Blogurile începeau încet încet să devină principalele platforme de comunicare - forumurile erau foarte des văzute ca „mâna a doua”, iar în materie de social media, în România aveai serviciile Yahoo! și hi5. Cei mai șmecheri aveau și pagină de myspace, dar românii nu au pus botul la myspace, pe motiv că dacă vroiau să asculte muzică (și myspace era pentru cei care aveau trupe și vroiau să interacționeze cu fanii) românii intrau pe IRC, DC++ sau site-urile de torenți și își trăgeau ce vroiau. De ce să aud ce vrea să zică Lars Ulrich când pot să-i descarc direct schelălăiala așa cum apare ea pe disc?

Hi5, un sistem de comunicare destul de infantil, a fost automat eliminat de cercurile un pic mai educate ca fiind „pentru chestii neserioase”. Nu știu care sunt greșelile Hi5, dar în perioada respectivă, tot blogurile strângeau cele mai interesante comunități. Așa a crescut Vali, așa a crescut Cetin, așa au crescut o sumedenie de alți oameni - construind comunități de comentatori.

Prin perioada aia auzeai foarte mult de blogosferă. În opoziție cu presa care abia ieșea pe internet, blogosfera era un mecanism viu, necontrolabil, necentralizat, și deci greu de exploatat. Aveai discuții cu subiecte care porneau dintr-un blog și ajungea să fie comentat în alte zece alte bloguri. Blogurile discutau între ele. Dar mai departe de câte-o bombă „de presă” lansată prin intermediul blogurilor, singurul lucru interesant care a izvorât de-aici a fost un pic de notorietate pentru câțiva oameni care chiar scriau bine (Petreanu, de exemplu, născut ca AmarDeZi). În umbră stăteau oamenii care vroiau să bage bani în treaba asta cu blogurile.

De ce ai vrea să faci așa ceva? Pentru că vrei să promovezi ceva mesaje la o populație cu indicatori demografici ideali (tineri, cu o oarecare situație financiară, etc. etc. etc.). Dar și pentru că în momentul în care dau 100 de euro la o campanie unui blogger, poți să facturezi la client 1000 de euro și ai un profit bun de tot de pe urma intermedierii. Și bloggerii erau văzuți încă ca niște presă care n-a avut succes în viață, nu ca viitorul presei așa cum a demonstrat alde Ariana Huffington.

Când au apărut banii lucrurile s-au stricat cel mai tare. Au început strategiile de promovare. Lepșele, folosite la începuturi ca mijloc de promovare între oameni cu aceleași interese, au devenit mai târziu o chestie sufocantă. Concursurile cu premii au devenit singurul obiect de existență al unor bloguri. Conferințele de presă unde se prezentau bloggeri care n-aveau de-a face cu subiectul conferinței au devenit norma. Acolo s-a născut pișcotarul - din ideea că bloggerii nu căutau de fapt un minimum de notorietate (cum era cazul) ci că se prezentau la conferințele de presă pentru a mânca fursecurile și pișcoturile puse de organizatori la intrarea în sala de conferință. De fapt, deși nu neg existența fenomenului, pișcotarul cu adevărat înfipt era mai degrabă înrolat într-un organ de presă, nu blogger independent, pentru că invitațiile alea ajungeau mai degrabă la presă decât la bloggeri independenți.

S-a umplut apoi de oameni care vroiau să facă „bani din blog”. Oameni puși pe manipulat și umflat statistici, pe construit în mod artificial notorietate pentru a obține o cotație mai bună de la campaniile care se lansau pe net. Majoritatea niște furturi pe față, care majoritatea încercau să manipuleze motoarele de căutare (SEO). Mi s-a oferit de nenumărate ori „link exchange” - apăruseră bloguri cu mii de link-uri în sidebar, oameni care vroiau cu disperare să prindă un pic de cașcaval. Dar în ciuda tuturor strategiilor falimentare, lucrurile nu mergeau neapărat mai bine. Oamenii care-și făceau blog ca să scrie primul articol despre „cum să faci bani din blog” au fost degeaba cooptați în diverse construcții prezentate cumpărătorilor de publicitate. Cititorii nu au venit în număr mare spre cei al căror demers nu a fost sincer sau corect față de cititori - indiferent de ce premii și-au dat între ei, bloggerii respectivi care inundaseră într-o vreme construcția numită blogosferă au dispărut cam la fel de repede cum au apărut.

Epoca de aur a blogosferei nu se remarcă prin articole extraordinare sau bloguri memorabile. De fapt, asta e marea problemă a blogosferei românești: nu a produs nimic rezistent în timp. Abandonată de oamenii de marketing comercial, blogosfera a fost sufocată de marketing politic. Prin 2012 a fost vârful meu de activitate - atunci eram într-o luptă destul de publică de apărare a unor principii pe care le-am numit, generic, stat de drept - dar odată cu activarea mea din punct de vedere politic au venit și primele amenințări cu moartea, primele supărări pe baza opiniilor, primele dezamăgiri și, poate, o trezire la realitate: anul 2012 cred că a fost vârful blogosferei, momentul în care blogurile au trăit la maximă intensitate. Și intensitatea asta s-a centrat în jurul referendumului de demitere a președintelui în funcție pentru niște păcate inventate de o coaliție transpartinică continuatoare din punct de vedere politic a PCR-ului: USL.

După 2012 oamenii au fost din ce în ce mai deziluzionați cu blogurile. După ce polarizarea puternică a urmat un declin destul de lent; Facebook a devenit din ce în ce mai prezent în România (deși inițial Twitter părea că e câștigătorul absolut), oamenii au renunțat la platformele unde puteau să gestioneze reclama pe care ar fi putut-o vinde și au preferat să scrie pe Facebook pentru că rezultatele erau mai rapide, veneau mai ușor, promovarea se făcea automat, aveai un singur loc unde trebuia să fii popular, iar popularitatea ta nu depindea de popularitatea altora.

Blog în vremea Facebook

… sau dragoste în vremea holerei, sau ultima noapte de dragoste, întâia noapte de gunoi. Facebook a reușit să democratizeze discursul public într-un fel în care blogurile nu încercaseră s-o facă niciodată. Blogurile captaseră o parte din energia publicului prin secțiunea de comentarii, secțiune care devenea din ce în ce mai vizibilă și pe site-urile ziarelor. Însă autorul blogului putea foarte bine să șteargă comentariile. Răspunsul „îmi fac blogul meu și te înjur de pe blogul meu”, pueril, nu a funcționat niciodată.

Foarte multă lume a fost supărată pe bloguri, și pe bună dreptate. În primul rând, pentru că în România nu s-a câștigat niciodată suficient din blog, nu s-au putut face real bloguri care să rivalizeze cu niște instituții de presă. S-a câștigat suficient cât să supraviețuiască o mână de oameni, dar oamenii de marketing au preferat să meargă spre oameni care nu au nimic de zis, dar care puteau să producă cifre mari, umflându-le artificial.

Nu e ca și cum oamenii de marketing sunt victime aici: ei sunt principalii promovatori ai acestor falsuri intelectuale care acum iau numele de „influenceri”. Logica lor e destul de simplă: nu sprijinim proiecte curajoase, sprijinim proiecte cât se poate de convenționale, să nu supere pe cineva (și, deci, inclusiv pe sponsori). De exemplu nu există și nu a existat niciun blog tehnic românesc remarcabil, deși avem o pătură serioasă de lucrători în IT. Nu există nici în momentul de azi o revistă tehnică românească cu adevărat populară - s-a rămas la nivelul de pop-science (unde e revista Știință și tehnică, de exemplu) pentru că e suficient de pop cât să poată face spam.

Mulți s-au uitat peste bloggeri și au văzut că „s-au vândut” - mai ales prin 2012, când politica a sufocat complet orice alt subiect. De prin 2012, în România, tot discursul public e puternic polarizat și, în consecință, devalorizat.

Discursul politic, însă, s-a mutat încet-încet pe Facebook. Facebook a rezolvat o problemă pe care toți bloggerii au avut-o încă din secunda zero: cum îi conving pe oameni să ajungă pe site-ul meu să mă citească? Soluția: să nu mai am site-ul meu - să scriu pe site-ul altora, același site unde merg toți să facă același lucru ca mine.

Pentru early adopters, Facebook a fost mamă bună. Cel mai clar exemplu e Lucian Mindruta, care a intuit că Facebook va fi platforma de scandal, care a făcut destul de rapid numărul maxim de prieteni, comentând în necunoștință de cauză fiecare eveniment al zilei. Notorietatea lui Mindruta e aparent inexplicabilă, în condițiile în care omul nu scrie corect românește și nici nu intenționează să o facă, nici măcar numele nu știe să și-l scrie, comentează foarte des pe lângă subiect. Dar secretul lui e nu doar platforma pe care a abordat-o, ci și mișcarea politică pe care a început s-o călărească: libertarianismul, din ce în ce mai feroce, și neoconservatorismul, cel care a câștigat alegerile din 2016 din Statele Unite.

Lucian Mindruta e și acum un om celebru, pentru că a înțeles că ce contează e activitatea, nu substanța. Ca lui Lucian Mindruta, multora le-a surâs oportunitatea Facebook. Facebook dădea notorietatea - notorietatea pe care puteai s-o folosești inițial pentru a-ți promova blogul. Curând, însă, treaba asta s-a stricat.

Pentru că nimeni nu mai vrea, de fapt, să iasă de pe platforma Facebook. Platforma Facebook e pentru angertainment, oamenii vin acolo pentru treaba asta chiar dacă pretind altceva. Pe Facebook riști mult mai puțin să fii eliminat dintr-o conversație, pentru că oamenii care vor să te urmărească în ciuda faptului că tu spui prostii o pot face în continuare, neexistând o tranzitivitate a prieteniei de Facebook.

De exemplu, dacă eu aveam un spammer pe blog, un om care venea să deranjeze pe toată lumea cu idei gen „pământul e plat”, sau alte idei crețe, dacă îl blocam toți ceilalți oameni care îmi urmăreau blogul nu mai interacționau cu omul respectiv. Dar acum, omul cu „pământul e plat” a intrat în comunitatea din jurul blogului meu de Facebook, iar în momentul în care eu l-am blocat pentru că spune prea multe prostii, toți ceilalți cu care a interacționat până atunci și cu care, poate, și-a schimbat jurăminte de prietenie pe Facebook, vor rămâne neafectați de decizia mea de a-l elimina. Practic, responsabilitatea menținerii unei bune igiene a discursului pleacă din mâinile celor care chiar produc conținutul interesant, și aterizează în mâna unui arbitru care nu e deloc imparțial, are niște reguli pe care noi nu le cunoaștem și se călăuzește după logica și regulile unor altor locuri.

De-asta oamenii au preferat să rămână atașați de platforma care îi menținea încă activi în momentul în care întreceau niște limite acceptabile social. Un loc unde toată lumea se scaldă în aceeași cocină, nu există puncte de autoritate, doar puncte de notorietate. Cine strânge mai multe like-uri, cine își transmite mesajul către mai mulți oameni, ăla câștigă. Așa avem un partid gen AUR în parlament.

Normal, toți cei care nu au avut succes cu blogul (care cerea din ce în ce mai multă muncă de promovare, de întreținere) au sărit pe oportunitatea de a folosi o platformă standardizată, în care nu mai au niciun pic de control. Poate atributul cel mai important al Facebook e depersonalizarea - Hi5 permitea personalizarea paginilor personale, dar Facebook e ca un contabil lipsit de imaginație - pagina personală de Facebook e doar o fișă scurtă cu informații despre tine, și niște chenare standardizate cu lucrurile pe care le zici. Și oamenii au apreciat lucrul ăsta pentru că de fapt erau dezinteresați în a interacționa cu niște oameni reali - preferă să interacționeze cu niște reprezentări robotice, schematice, ale unor indivizi. Nu interacționezi cu un om cu personalitate, interacționezi cu un nume sec. Dar asta e ceea ce au ales oamenii, pentru că a existat alternativa, oricât de mult ar da vina George Damian pe programiști, asta e varianta care a câștigat pentru că au ales-o oamenii ca el, nu programatorii au ales pentru ei.

Blogul românesc a pierdut

A pierdut pentru că nici măcar în perioada lui de aur nu a reușit să producă ceva memorabil, ceva respectabil, să producă niște puncte de referință. Blogul românesc a dispărut în neant fără să lase nimic în urmă. Au trăit câțiva oameni destul de bine în urma exploatării câtorva naivi, câțiva oameni cu agenții de marketing au profitat la greu de pe urma proștilor care își făceau blog ca să scrie pentru 10€ pe articol, oamenii care scriau pentru 10€/articol nu aveau cum să producă conținut de calitate, cititorii nu aveau cum să stea când nu aveau conținut de calitate. Pentru puținul conținut de calitate, soarta a fost mai tragică: intermediarii, geambașii de bloguri nu au vrut să plătească prețul corect pentru producerea de conținut de calitate, și au preferat să subsidiarizeze scandalul, sau producția de conținut mizerabilist; conținutul de calitate nu a putut fi susținut pe termen lung, nimeni nu a vrut să plătească pentru a avea conținut mai bun. Rezultatul: o etapă pierdută în progresul tehnologic al comunicării publice.

Presa a evoluat acum în blog de scandal - dacă v-ați uitat pe paginile de intrare a marilor ziare românești veți vedea că nu e nimic care să indice că site-urile respective ar fi ceva mai mult decât niște bloguri foarte pline de spam. Blogurile au avut o perioadă în care s-au transformat în vehicule pentru spam.

Blogul românesc a pierdut și pentru că nu și-a educat cititorii în privința modului în care pot consuma conținutul produs. Foarte mulți au vorbit despre „cum să faci bani din blog”, dar foarte puțini au vorbit despre cum să-ți faci o subscripție într-un client RSS; să îți adaugi blogul în Google Reader, Feedly, sau orice alt RSS reader. Mulți și-au promovat blogul lor ca singura sursă a adevărului, în loc să indice mai degrabă spre diversitatea opiniilor din așa-numita blogosferă. Chiar termenul de blogosferă inspiră foarte multă ură în mine, pentru că a fost folosit de diverși ca pe un vehicul de monetizat și devalorizat blogul, articolul, opinia.

Marea majoritate au crezut că forma asta nouă de expresie va fi eternă - și deci nu trebuie să muncească să o păstreze în viață și sănătoasă, ci au început să o exploateze înainte ca ea să se maturizeze. Nu are sens să dau nume, dar canibalizarea blogurilor a început când abia începuseră să-și ridice capul din pământ. Prea puțini au încercat să construiască, cei mai mulți s-au pus să demoleze încă din prima secundă. Blogul nu a fost o casă foarte primitoare.

În 2015 blogurile își pierduseră din farmec. Discursul se mutase deja pe Facebook, blogul era doar „un spațiu de reclamă pe care îl promovezi pe Facebook”. O strategie perdantă pe termen lung - oamenii care au investit enorm în platforma Facebook au început să-și vadă discursul cenzurat și chiar suspendat de pe platformă. Următorul șoc social după 2012 a fost Colectiv, în 2015. Colectiv s-a discutat la podcast și pe Facebook, blogurile deja nu mai aveau niciun cuvânt de zis. Nimeni nu a căutat opinii pe bloguri când a venit Colectiv, în afară de vreo trei bloguri care mai rămăseseră încă pe poziții. Acum a rămas doar zoso.

E momentul să-ți faci un blog și să-i închizi comentariile

Probabil acum e cel mai bun moment să pornești un blog și să încerci să te conectezi cu alți bloggeri, să vă faceți recomandări reciproce și tot tacâmul. Cu o singură condiție - oprește comentariile la postări. După zece ani de brainwashing politic pe Facebook, comentatorii de calitate au devenit mult mai ezitanți în contribui, și un comentator oribil poate să strice pentru totdeauna apetitul pentru exprimare în public a unui blogger începător. Ideea e să nu o faceți pentru notorietate - există alte platforme unde să vă construiți notorietate, mergeți și mâncați scorțișoară cu lingura pe tiktok dacă vreți să deveniți celebri.

Blogul rămâne acum ca o platformă de expresie personală - o platformă nu de implicare, ci de expresie, foarte importantă distincția. Blogul redevine forma aia pură pe care o descoperisem prin ‘99-2000 pe pagina lui Maddox. Poți să faci comentarii sociale, poți să discuți tot ce-ți vine prin cap, să comunici pentru prietenii tăi. Orice, numai nu da drumul la comentarii. Blogurile vechi care au rămas doar bloguri și-au atins limitele, singurii care au supraviețuit sunt cei care au înțeles ce trebuie să facă și au transces starea de „blog” - au devenit o comunitate. Doar că acum e prea târziu să mai construiești o comunitate de la zero fără o selecție foarte serioasă. Dacă vreți să construiți o comunitate, probabil e mai bun un grup de discord, un stream twitch sau orice altceva. Nu are sens să îi imitați pe cei care au avut succes, ei au avut succes acum 10-15 ani, ceea ce e echivalentul câtorva secole în materie de comunicare modernă.

Blogul ar trebui să redevină un loc de polemică - și cea mai bună polemică nu are loc în secțiunea de comentarii, ci prin răspunsuri articulate pe bloguri personale. Aș fi preferat, de exemplu, ca răspunsul lui George Damian să vină pe blogul lui, dar el a fost mai realist, și și-a dat seama că cei care vor vrea să citească un răspuns la ce am scris eu vor veni tot pe blogul meu. Nu pentru că doar oamenii care mă citesc pe mine sunt interesați de subiect, ci pentru că George, ca mulți alții, și-a mutat urmăritorii pe Facebook, unde sunt la cheremul lui Zuckerberg.

Eu unul încă cred în forma asta de expresie. E un loc unde mă simt din ce în ce mai confortabil, o platformă personală care mă reprezintă mai bine decât m-ar reprezenta o pagină de Facebook. Cred că e pozitivă revenirea la o comunicare mai structurată, mai bine gândită, mai bine argumentată, cu răbdarea pe care o impune publicarea unui articol pe platforma proprie spre deosebire de aruncat pe internet în troaca comună a unui comentariu fugitiv. Cred că oamenii își asumă mai multă responsabilitate atunci când își asumă responsabilitatea pe tot ce e publicat pe un site anume.

Este ceea ce nu se putea întâmpla cu un blog cu comentarii. Autorul nu putea să-și asume complet conținutul comentariilor chibiților, ajungând să fie mai distant, mai îndepărtat de propria platformă, ajungând el singur să coboare la nivelul comentariilor aruncate de chibiți.

Facebook este victoria chibițului, a comentatorului fără substanță. Atunci când se strângea o adunare, ieșeau trei oameni în față să ia cuvântul, important era ce ziceau cei de pe scenă; acum a devenit important ce urlă prostul bețiv din tribună care urlă în mijlocul unei prezentări tehnice „mă-ta-i curvă bă!”. Acum când chibițul urlă prostia, în jurul lui se desface un cerc, și devine la fel de important ca omul care avea ceva de zis inițial.

Ăsta e motivul pentru care comentariile ar trebui tăiate, iar discuția mutată altundeva. Știu că uneori poți să faci comunități frumoase cu oameni interesanți. Doar că blogul nu e locul unde s-o faci, o dovedește experiența a 15 ani de blog. De-asta eu am construit o comunitate în altă parte; blogul nu e pentru asta.

Sigur, ăsta e punctul meu de vedere. Dacă îl întreb pe Vali el sigur o să-mi desființeze articolul ăsta paragraf cu paragraf, frază cu frază, și sunt sigur că are dreptate în felul lui. Pe de altă parte, supraviețuirea lui e o anomalie, și o demonstrează și topul t5.ro - e Vali, e Mihai Vasilescu la mai puțin de jumătate din public, urmează un haloimăs de „mamiki”, porno și „și altele” care se scaldă între 10% și 20% din cititorii lui Vali. Dacă scopul e să te bați acolo, în 10-20% ăla, soluția e simplă. Scrie zilnic vreo două-trei articole, promovează-le cât de tare poți, și, în vreo câțiva ani, dacă ai o omogenitate internă acceptabilă, oamenii vor fi receptivi. Dar nu va fi nimic din ce să te pensionezi, și probabil vei fi din ce în ce mai nemulțumit cu ce scrii. E greu să faci exercițiul ăsta.

Secretul e că oamenii vor, totuși, să citească lucruri - că sunt opinii sau informații pure. Blogul nu moare. Blogul e reinventat în diverse forme - în reviste online, în platforme de „contributors”, în tot felul de alte forme. Deși foarte mulți îi reproșează lui Vali că „prea se bagă el în toate”, se reîntorc la blogul lui pentru că în rest nu prea ai ce citi în România. Ce o să faci, o să citești la nesfârșit articole traduse din ziarele de pe-afară de către studenți prost plătiți? Vrei și altceva, și Vali livrează, dar e singurul, de-asta mulți se întorc rușinați la Facebook, se prefac că înțeleg limba engleză și citesc despre lucruri care nu îi interesează care se petrec în locuri cu care ei nu au nicio tangență.

Concluzii

Postarea asta nu transmite un punct de vedere foarte coerent pentru că de fapt am folosit-o ca să-mi strâng ideile despre starea curentă a blogging-ului. Sunt momente în care mă gândesc destul de serios dacă să reîncep să am câte-un articol pe zi despre orice, sau chiar despre nimic dacă despre nimic vreau să vorbesc. Sunt momente în care îmi doresc să reiau cele câteva proiecte pe care le-am avut, inclusiv IT simplified și seria despre jocuri pe care am început-o în 2020 dar am abandonat-o pentru că nu a avut suficient impact, și nu a fost suficient de citită pentru cât de mult efort am pus în ea. Asta se întâmplă când ai absolvit la școala de făcut prieteni „Dorin Lazăr”, nu ești foarte popular, și oamenilor nu le place să te sprijine și să te promoveze. Dar poate ar trebui să-mi reiau efortul pentru că, în fond, nu am făcut blogul ăsta pentru notorietate sau popularitate, ci pentru a fi o platformă în care prezint lucrurile importante pentru mine, și punctele mele de vedere.

Vom vedea ce fac pe viitor. Deocamdată îmi rămâne spațiu de reflecție. Ce urmează? Scriind tot acest prohod pentru bloguri, mi-am dat seama că blogul nu e mort, depinde doar ce vrei de la el. Și am și un pic de speranță: așa cum nu au murit blogurile, nu o să moară nici podcasturile, oricât de tare se chinuie oamenii de marketing să sufoce mediul ăla. Și o să vină un moment în care o să fie chiar ok să faci streaming video, fără să trebuiască să te maimuțărești.

Deci habar nu am. Poate că blogurile, când mor, se duc acolo unde trebuie să se ducă, în uitare; și să renască mai vii, dacă chiar au ceva de zis.

PS: Tehnic vorbind, blogul meu e mort; practic, vorbind, e cam la fel de activ ca în 80% din perioada în care a fost activ. Și nu vorbesc de excepțiile când ajunge câte-un articol scris de mine să devină popular - vorbesc de articolele astea în care scriu eu toate prostiile care-mi trec prin cap. Nu-i rău, nu-i rău deloc.

Articolul ăsta are probabil o audiență de zece oameni, și o să-i dezamăgească pe fiecare-n parte din diverse motive. Dar sper că mai spăl din rușine cu o poză cu o roșcată.