De unde vine isteria anti-spoilere?

La fiecare film mai popular la care nu se știe încă de la început deznodământul (gen „Moartea căprioarei” cu Jennifer Lawrence în rolul lui Bambi) apar oamenii supărați pe cei care dau spoilere. De la momentul „Han Solo moare”, mulți dintre voi știți că îmi displace isteria asta cu spoilerele – dacă singura plăcere pe care ți-o dă un film este o întorsătură prin care un personaj moare, atunci poate că aia nu e cinematografie de calitate. Dacă nu te poți bucura de acel film știind că se va întâmpla ceva anume în el, înseamnă că filmul nu are cum să fie prea reușit.

Dar doar zilele asta m-a lovit un pic treaba asta – se pare că am enervat pe ceva lume cu niște spoilere false (le-am zis că Tony Stark moare în Infinity Wars), am avut un moment de claritate și am înțeles care e problema.

Cultura spoilerului e parte din campania de marketing a produsului respectiv. E o manipulare foarte inteligentă, care începe cu câțiva care afirmă că acest film nu este unul normal, în care nu există nicio surpriză de la un capăt la celălalt, ci este un film care are o surpriză undeva la final. Odată activată această idee, că există o surpriză la final, orice critică adusă filmului e foarte rapid înecată de conversația din jurul dezvăluirii acelei surprize. Practic conversația din timpul lansării se mută furibund pe ideea acestei surprize.

Pentru a se proteja de această surpriză, omul de rând va trebui să-și ia cât mai repede bilet să vadă filmul. Dacă vede filmul după ce îi strică cineva surpriza, în mod sigur filmul nu va mai putea să-l surprindă, și atunci îi va displăcea. E practic un mod de a-l forța pe om să cumpere mai repede, să nu citească decât recenziile plătite – pentru că, da, înainte de apariția publică a filmului toți cei care văd filmul o fac printr-o favoare acordată de studio sau de cinematografe, și oamenii ăștia vor avea o atitudine îndulcită măcar de ideea că data viitoare nu o să mai primească invitație dacă nu scriu de bine. Așa s-a vândut o parte serioasă din seria Marvel, la fel s-a vândut și Game of Thrones (deși acolo hype-ul e mult mai inteligent, are mai multe componente, pentru că majoritatea spoilerelor erau deja publicate în milioane de exemplare de către GRRM). Practic e o modalitate de a te forța pe tine să fii parte din eveniment, să fii acel impulse shopper care se luptă să fie primul care să ia produsul.

Nu toate filmele fac chestia asta cu spoilerul, dar din câte am observat eu filmele care sunt ceva mai slabe sunt întotdeauna promovate și cu această obsesie a spoilerului. Având în vedere hype-ul crescut din jurul Infinity Wars mi se pare destul de clar că filmul e mediocru – poate o să ajung săptămâna asta să-l văd.

Și mai e o chestie. Toată obsesia asta cu spoilerul care îi transformă pe oameni în impulse shoppers e motivată de un singur lucru. Statistic, un film va avea un boom în prima săptămână de la lansare, săptămână în care trebuie să-și acopere costurile de marketing, de producție și alte asemenea. E normal să-ți dorești să împingi oamenii să-ți cumpere din prima săptămână, mai ales că dacă le vinzi așa pe nemestecate, ăștia nu o să stea un pic să vadă despre ce e vorba, ci o să valideze sau nu dacă spoilerul e satisfăcător. Practic oamenii nu se mai uită să vadă dacă filmul e bun, ci dacă spoilerul a meritat sau nu. Și probabil cel mai des merită. De exemplu, în cazul lui Infinity Wars, faptul că Tony Stark moare abia la final e un spoiler mai important, mai satisfăcător decât faptul că Thor intră în comă la începutul filmului și finalul lasă soarta lui în coadă de pește.

Ce merită înțeles e că disperarea în jurul spoilerelor e falsă. Dacă filmul nu poate oferi altceva decât acea surpriză, vă pierdeți timpul degeaba – filmul e mediocru. Case in point: Infinity wars (articolele despre cum e over-rated sunt deja scrise, o să apară peste vreun an, doi).

PS: s-a încercat faza aia în care oameni au venit la mine să-mi spună spoilere din filme la care știu că mă voi duce. Doar că mie îmi plac spoilerele, îmi place să știu dinainte la ce să mă aștept.