Unii nu-nţelege (4, 3, 2)

Se întîmplă uneori să trăieşti în această lume degeaba.

Şi se întîmplă uneori să nu trăieşti în această lume degeaba.

Şi se mai întîmplă uneori să apară cîte un fenomen mediatic de anvergură care să cuprindă masele. Enunţ doar patru din ele: “Alchimistul”, “Codul lui DaVinci”, “De ce iubim femeile” şi “4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile”.

Primul din ele a fost cel mai distractiv. Citisem “Alchimistul” înainte să devină o obsesie generalizată, şi la un moment dat un coleg mă întreabă, victorios: “Ai citit Alchimistul?”, “Da”, răspund eu într-o doară. “Nu-i aşa că e genială?” “E o carte proastă”, îi răspund colegului, lăsîndu-l perplex.

De dragul conciziei nu o să descriu toate stările prin care a trecut omul meu în încercarea de a pricepe afirmaţia mea. Concluzia savuroasă este că: “Tu n-ai înţeles-o” (adică eu). De ce? “Pentru că Alchimistul se citeşte pe mai multe nivele”.

Recunosc că am citit Alchimistul pe un singur nivel, adică nivelul 9 din blocul în care locuiesc. Nu am încercat să variez etajul, pentru că mă tem de curentul de pe scări, şi lumina e proastă. În orice caz, pe un nivel superior celui pe care citisem eu (din cîte am înţeles), se afla un înţeles superior cu valenţe unice. “Alchimistul” era un concentrat de înţelepciune, Buddha însuşi dacă ar fi citit “Alchimistul” ar fi devenit coehlist. Pentru mine (şi nu numai) “Alchimistul a fost o carte mediocră care aducea multe idei orientale în poveste. Şi cam atît.

“Codul lui DaVinci” a fost o carte care se citea tot aşa pe mai multe nivele, dar eu deja locuiam la etajul 4 în alt bloc, şi i-am pierdut sensul din nou. “De ce iubim femeile” am citit-o tot înainte de isterie şi mi-a părut rău că am făcut-o, pentru tot bărbatul emasculat de anii ’90 povestea de ea cu lacrimi în ochi, şi cu înţelesuri pline de tristeţuri (sau dulce eresuri încopciate profund, ca să parafrazez). Eu nu am citit decît un fel de texte ale unui tip care neavînd alte valori şi le promova pe cele sexuale (sau lipsa lor) şi mi-a plăcut că a vorbit despre o fată pe care nu a văzut-o decît cîteva minute, fără să-i vorbească. Dincolo de acest simplu detaliu, restul e tăcere. Adică deloc.

Şi iată că isteria revine. De data asta nu mai e vorba de o carte, ci de un film, şi nu de orice film, ci mult-încondeiatul. Ei bine, pentru cei care nu au mai văzut filme pînă acum, “4, 3, 2” e un film care mişcă ceva cu adevărat în ei. Există ceva lucruri bune în el, însă în mod sigur îi lipseşte povestea – şi îi lipseşte şi un trepied sau ceva care să ţină camera aia video să nu tremure!!! Realizarea tehnică e ok, scenariul are doar pe alocuri cîteva momente inspirate (de exemplu dialogul între prieten şi Otilia, care e destul de amar în felul lui, la fel şi recepţionerele), dar are şi cîteva greşeli aproape impardonabile: de exemplu fata însărcinată în luna a 4 şi jumătate (aproape 5) are talie de fotomodel şi un abdomen plat de invidiat. Povestea e poate inspirată după un fapt real, însă cam greu să te îmbraci la modă în 2007 în anul 1987 (aşa cum a făcut personajul principal). Şi aşa mai departe, critica poate continua.

Filmul e bun. Nu genial, doar bun. Lasă prea mult la voia întîmplării, şi ce lasă la voia întîmplării este tocmai ceea ce simte spectatorul. Iar spectatorul poate opta să nu simpatizeze cu personajele şi să plece din primele 30 de minute. Sau spectatorul poate să nu înţeleagă ‘de ce’ – ce a fost ‘decretul’ care a născut decreţeii, cine conducea ţara în care se petreceau acele lucruri. Atmosfera trebuie să o ai în tine – ca bagaj de cunoştinţe pe care îl completezi aprioric.

Povestea ar fi putut fi şi zic eu că ar fi trebuit să fie mai complexă. Personajele nu inspiră nici un sentiment – ele ne sunt reci de la un cap la celălalt, nu simpatizăm cu niciunul, doar reacţionăm la ce li se întîmplă. Nu avem personaje cu adîncime, nu ne ataşăm de ele.

Din punctul meu de vedere finalul este cea mai bună componentă a filmului. Tăierea bruscă a imaginii, cele 3 secunde de întuneric şi tăcere îţi dau acel timp care modifică experienţa prin care ai trecut. Este timpul de gîndire care într-adevăr te seduce – singurul timp de gîndire pe care i-l acorzi… Şi gata. După aceea ieşi cu un gust amar, lăudabil.

4, 3, 2 nu a schimbat nimic în mine. Douăzeci de minute mai tîrziu povestea era departe, şi din ea nu a rămas nimic.

De aceea aştept cu nerăbdare vocile care vor spune că ‘nu am înţeles’. Ba am înţeles foarte bine. Că ‘se poate privi pe un alt nivel’. Da, sunt mai multe ‘nivele’ în sala de cinema, dar ca şi în cazul cărţilor cred că ele nu au efect asupra vizionării. Sau dacă au e insignifiant.

Şi dacă tot credeţi că nu am înţeles, asta e, unii nu-nţelege. Luaţi-vă de mînă cu “Alchimistul” şi zburdaţi pe pajişti.

Comments

Unii nu-nţelege (4, 3, 2) — 8 Comments

  1. Cu siguranţă nu genial, dar într-adevăr bun!
    Sunt de acord la partea legată de camera care tremură. Un ‘steady cam’ ar fi fost cu siguranţă mai potrivit. Dar probabil a fost un efect dorit de Dl. Mungiu. Nu ar fi primul care îl utilizează (poate ar fi trebui să vin cu un exemplu, dar îmi scapă acum).
    În ceea ce priveşte detaliile impardonabile… Pe lângă acestea există si unele detalii care, chiar dacă sunt subtile, conferă verosimilitate acţiunii:
    – numărul de telefon pe care îl formează Otilia (scena în camera prietenului ei) are 5 cifre; vechea numerotaţie telefonică
    – la un moment dat (în baia hotelului sau la prietenul ei acasă) când Otilia foloseşte chiuveta, se pot vedea picuri căzând de pe bateria de apa.
    – când vorbeşte mama prietenul Otiliei şi explică faptul că a obţinut culoarea albastra pentru a vopsi ouăle plecând de la verde şi galben – de fapt verdele se obţine din galben şi albastru. Cred că momentul este după ce lumea de la masă aminteşte faptul că Otilia vine dintr-o familie ‘simplă’, iar toţi ceilalţi meseni sunt oameni cu facultate. Aluzie la prejudecăţile existente în vremea aceea: ‘diploma face omul!’
    Şi cu siguranţa că mai sunt altele care după o primă vizionare a filmului nu le-am conştientizat.


    “4,3,2” face parte dintr-un proiect mai mare intitulat “Amintiri din epoca de aur” – o istorie subiectivă a comunismului în România, spusă prin intermediul legendelor urbane. Ţelul proiectului este acela de a vorbi despre această perioadă fără referiri directe la comunism, ci doar prin diferite poveşti concentrate pe opţiuni personale într-un timp al întâmplărilor nefericite pe care lumea trebuia sa le trăiască de parcă ar fi fost fireşti.
    — fragment preluat de pe http://www.cinemagia.ro

    Cam atât. În orice caz, succes la Oscar!

  2. Mai, mai, mai. Lasa-ma pe mine sa iti recomand carti. O luasi razna de citesti asa ceva? Nu te simti in elementul tau, ce ai?

  3. desi putin laconic, mi-a placut mult filmul. trebuie sa recunoastem ca romanii nostri fac filme din ce in ce mai bune.
    iti recomand “a fost sau n-a fost” in caz ca nu l-ai vazut. mult mai bun ca “4,3,2” 😉

  4. Bogdan, sunt de acord cu tine în multe privinţe, însă partea cu imaginea care tremură nu cred că şi-o dorea Mungiu. Pentru că nimic altceva din tot filmul nu ţipă ‘instabilitate’.
    Nu zic că aspectele pe care le notezi nu sunt reale – aş considera comment-ul tău o comentare la blogul meu ;). Doar că trebuie să recunoaștem că tehnic, filmul putea fi un picuț mai bun. Nu zic că nu e bun, doar nu degeaba a luat palma de aur 😛 (știu că nu e ‘PALMĂ’, dar fac și eu un pic de michteaux). Aștept însă de la Mungiu un film următor mult mai bun. Pentru că poate. A arătat că poate. Și el mai trebuie să crească. Așa, ca noi toți.

  5. lilith: Am văzut “A fost sau n-a fost” – mi s-a părut că Mircea Andreescu (actor de teatru, joacă la Brașov) joacă excelent. Are un umor deosebit prezența lui. Dar cam atît.
    Singurul film rotund, cu adevărat rotund, greu, șlefuit, bine filmat, bine făcut, e, de bună seamă, Filantropica. 4,3,2 face parte, zic eu, din seria de filme premergătoare unei maturizări a cinematografului românesc. Sunt curios ce va urma 🙂

  6. eee, incepi si tu ca si botache! filantropica in sus, filantropica in jos! da, e un film genial, dar vremea lui a trecut! 😀

    oricum, zic si eu ca tine: “sunt curioasa ce va urma”