Unii nu-nțelege (4, 3, 2)

Se întîmplă uneori să trăiești în această lume degeaba.

Și se întîmplă uneori să nu trăiești în această lume degeaba.

Și se mai întîmplă uneori să apară cîte un fenomen mediatic de anvergură care să cuprindă masele. Enunț doar patru din ele: „Alchimistul”, „Codul lui DaVinci”, „De ce iubim femeile” și „4 luni, 3 săptămîni și 2 zile”.

Primul din ele a fost cel mai distractiv. Citisem „Alchimistul” înainte să devină o obsesie generalizată, și la un moment dat un coleg mă întreabă, victorios: „Ai citit Alchimistul?”, „Da”, răspund eu într-o doară. „Nu-i așa că e genială?” „E o carte proastă”, îi răspund colegului, lăsîndu-l perplex.

De dragul conciziei nu o să descriu toate stările prin care a trecut omul meu în încercarea de a pricepe afirmația mea. Concluzia savuroasă este că: „Tu n-ai înțeles-o” (adică eu). De ce? „Pentru că Alchimistul se citește pe mai multe nivele”.

Recunosc că am citit Alchimistul pe un singur nivel, adică nivelul 9 din blocul în care locuiesc. Nu am încercat să variez etajul, pentru că mă tem de curentul de pe scări, și lumina e proastă. În orice caz, pe un nivel superior celui pe care citisem eu (din cîte am înțeles), se afla un înțeles superior cu valențe unice. „Alchimistul” era un concentrat de înțelepciune, Buddha însuși dacă ar fi citit „Alchimistul” ar fi devenit coehlist. Pentru mine (și nu numai) „Alchimistul a fost o carte mediocră care aducea multe idei orientale în poveste. Și cam atît.

„Codul lui DaVinci” a fost o carte care se citea tot așa pe mai multe nivele, dar eu deja locuiam la etajul 4 în alt bloc, și i-am pierdut sensul din nou. „De ce iubim femeile” am citit-o tot înainte de isterie și mi-a părut rău că am făcut-o, pentru tot bărbatul emasculat de anii ‘90 povestea de ea cu lacrimi în ochi, și cu înțelesuri pline de tristețuri (sau dulce eresuri încopciate profund, ca să parafrazez). Eu nu am citit decît un fel de texte ale unui tip care neavînd alte valori și le promova pe cele sexuale (sau lipsa lor) și mi-a plăcut că a vorbit despre o fată pe care nu a văzut-o decît cîteva minute, fără să-i vorbească. Dincolo de acest simplu detaliu, restul e tăcere. Adică deloc.

Și iată că isteria revine. De data asta nu mai e vorba de o carte, ci de un film, și nu de orice film, ci mult-încondeiatul. Ei bine, pentru cei care nu au mai văzut filme pînă acum, „4, 3, 2” e un film care mișcă ceva cu adevărat în ei. Există ceva lucruri bune în el, însă în mod sigur îi lipsește povestea – și îi lipsește și un trepied sau ceva care să țină camera aia video să nu tremure!!! Realizarea tehnică e ok, scenariul are doar pe alocuri cîteva momente inspirate (de exemplu dialogul între prieten și Otilia, care e destul de amar în felul lui, la fel și recepționerele), dar are și cîteva greșeli aproape impardonabile: de exemplu fata însărcinată în luna a 4 și jumătate (aproape 5) are talie de fotomodel și un abdomen plat de invidiat. Povestea e poate inspirată după un fapt real, însă cam greu să te îmbraci la modă în 2007 în anul 1987 (așa cum a făcut personajul principal). Și așa mai departe, critica poate continua.

Filmul e bun. Nu genial, doar bun. Lasă prea mult la voia întîmplării, și ce lasă la voia întîmplării este tocmai ceea ce simte spectatorul. Iar spectatorul poate opta să nu simpatizeze cu personajele și să plece din primele 30 de minute. Sau spectatorul poate să nu înțeleagă ‘de ce’ – ce a fost ‘decretul’ care a născut decrețeii, cine conducea țara în care se petreceau acele lucruri. Atmosfera trebuie să o ai în tine – ca bagaj de cunoștințe pe care îl completezi aprioric.

Povestea ar fi putut fi și zic eu că ar fi trebuit să fie mai complexă. Personajele nu inspiră nici un sentiment – ele ne sunt reci de la un cap la celălalt, nu simpatizăm cu niciunul, doar reacționăm la ce li se întîmplă. Nu avem personaje cu adîncime, nu ne atașăm de ele.

Din punctul meu de vedere finalul este cea mai bună componentă a filmului. Tăierea bruscă a imaginii, cele 3 secunde de întuneric și tăcere îți dau acel timp care modifică experiența prin care ai trecut. Este timpul de gîndire care într-adevăr te seduce – singurul timp de gîndire pe care i-l acorzi… Și gata. După aceea ieși cu un gust amar, lăudabil.

4, 3, 2 nu a schimbat nimic în mine. Douăzeci de minute mai tîrziu povestea era departe, și din ea nu a rămas nimic.

De aceea aștept cu nerăbdare vocile care vor spune că ’nu am înțeles’. Ba am înțeles foarte bine. Că ‘se poate privi pe un alt nivel’. Da, sunt mai multe ’nivele’ în sala de cinema, dar ca și în cazul cărților cred că ele nu au efect asupra vizionării. Sau dacă au e insignifiant.

Și dacă tot credeți că nu am înțeles, asta e, unii nu-nțelege. Luați-vă de mînă cu „Alchimistul” și zburdați pe pajiști.