Am văzut Game of Thrones cu spoilers și nu am murit

De vreo câțiva ani încoace una din problemele majore ale online-ului românesc este că lumea știe ce se va întâmpla în Game of Thrones. Așa că în ziua în care se dă episodul de Game of Thrones, cei care nu au avut răbdare și stil și au „halit” în fugă următorul episod de GoT se bucurau de plăcerea de a arunca: „Moare Stark”, „Moare X”, „Moare Y”.

Ai zice că atâta lucru e suficient pentru a te face insensibil la spoilere, dar serios, îi mai pasă cuiva? Nu ați învățat încă faptul că nu e important ce se întâmplă ci cum se întâmplă, și că experiența e totul? Să luăm de exemplu Mad Max, un film la care poți să-mi zici dinainte să mă uit la el că Max o să fie victorios. Ce contează e modul spectaculos în care se întâmplă lucrurile.

Am urmărit seria asta așteptând săptămână de săptămână să vină episodul. Din fericire lunea mă ocup cu munca, nu cu tăndălitul pe net, așa că nu prea i-am văzut pe toți care se plângeau de moartea lui Jon Snow. Și pe cei care se plângeau că nu au văzut episodul și că acum o să știe că o să moară Jon Snow. Dar am văzut câțiva, în mod direct sau indirect, și știam ce o să se întâmple.

Asta nu a stricat cu nimic experiența de a urmări episodul. Nu mă așteptam să moară atunci și așa, și surpriza a funcționat. Sentimentul de gol de la sfârșit… a funcționat și el. Asta înseamnă să faci un film bun, asta înseamnă să ai regizor și actori buni. Asta înseamnă să te poți bucura de un episod bine făcut dintr-un serial.

Așa că m-am uitat la Game of Thrones știind ce se va întâmpla, și nu am murit. Se poate trăi și-așa… așa că dragi cititori, internauți sau cum vreți să vă ziceți…

Hai încetați cu plânsul de la spoilere. De la Psycho încolo spoilerele nu mai contează.

Avantajul de a urmări drame istorice e că știi că toți vor muri până la urmă, în film sau în afara lui.

Avantajul de a urmări drame istorice e că știi că toți vor muri până la urmă, în film sau în afara lui.