Vechiul Internet

Cei mai mulți dintre cititorii mei nu își mai amintesc o epocă fără facebook. Fie pentru că pe-atunci Internetul nu era la fel de interesant și găseai chestii care te interesau pe tine direct prin Google (sau search-engine-ul de la yahoo, ce vremuri!), fie pentru că multă vreme Internet a însemnat yahoo+messenger+IRC.

Prima oară a fost mailul. Aveam o adresă de mail de la liceul de informatică, netul primit printr-un modem mult prea lent. Ăsta era internetul offline, cel pe care mulți nu îl cunosc; totul se întîmpla cu o întîrziere de una-două zile.

Apoi, Internetul ‘pe bune’. Pentru mine a fost vorba de Yahoo, în mare parte. Search engine-ul de la Yahoo era singurul mod de a găsi ceva pe net. Pentru materiale recomandate foloseam directory-ul de la Yahoo (mai tîrziu pe cel de la dmoz). Internetul nu era încă sufocat de reclame ci, mai degrabă, de o tonă de design de proastă calitate. Pagini urîte, statice sau cu cîte-un gif ici-colo.

Și apoi a venit august 1999 și Unisys a schimbat termenii de folosire ai GIF-urilor. Așa a apărut prima campanie de ‘ardeți toate gif-urile’. Pe atunci, însă, gif-urile erau singura formă de animație pe care o aveai.

Și lumea s-a mutat mai departe. Desigur, despre procesul Unisys aflam chestii de pe slashdot. Cel mai puternic grup de discuții din România era RLUG, iar trolii precum Picardul erau cu zece clase peste ceea ce se întîmplă acum în Internetul public românesc.

Remember ICQ? ICQ încă există, și a devenit una din epavele internetului, mîncat de advertising și spam. ICQ avea în 2001 100 milioane de utilizatori, iar statutul de veteran al rețelei îți era dat de numărul de cifre din ID. În 2002 ICQ au lansat ultima versiune ad-free; după care a enervat pe toată lumea adăugînd reclame. Lumea a renunțat la ICQ, deși acum China e toată pe QQ, o alternativă pentru ICQ dezvoltată de Tencent.

Site-urile de pe geocities. Web 1.0, web-ul cel criminal de urît, a fost web-ul Geocities. Cu un editor web care îți permitea să faci cele mai oribile pagini posibile, Geocities a fost multă vreme scursura internetului.

Friendster. Myspace. Dar înainte de ele, site-urile de matrimoniale, și Yahoo! Games. Add-in-ul de la Macromedia, care a apărut cînd eram prin facultate. „Un add-in! Cine o să își instaleze un add-in atît de aiurea care să nu fie Java???”. Dar lumea a instalat add-in-ul, care era distribuit cu CD-ul CHIP. Tot pe CD-ul CHIP veneau trailere, uneori un RedHat… chestii mișto, pe care altfel le downloadai în cîteva ore bune (dacă nu zile bune). Un download manager era absolut necesar, și site-urile care nu suportau resume la download erau absolut infernale.

În jurul lui 2000 RDS începe să crească, și ajunge prin casele oamenilor; prin Brașov mai tîrziu, prin alte locuri mai devreme. Dar multă vreme lumea încă mai face dial-up pe modem-uri, iar Romtelecom introduce tarifele de noapte de Internet. Lumea începe să stea mai mult pe net. Unde? Pe mIRC.

Internet cafe-urile. Le mai țineți minte? Pline de soft piratat, pe cele mai slabe calculatoare din lume se băteau zeci de oameni. Știți cum era să stai la coadă ca să plătești pentru o oră de Internet? Mulți dintre voi mă îndoiesc că știți, din fericire.

IRC-ul e o poveste specială. Primele povești de dragoste pe Internet, prima călătorie după fundul unei tipe pe care nu o cunoșteam deloc, și o groază de chestii interesante pe Undernet, apoi pe DalNet. Mania IRC a durat cîțiva ani, ani în care au apărut din ce în ce mai mulți oameni online. Oameni veniți din Internet cafe-uri sau, din ce în ce mai mulți, de-acasă.

Pe IRC a început download-ul de muzică. Apoi Napster, apoi Audio Galaxy. Gnutella. DC++. BitTorrent. Am devenit maeștri la furat orice fel de material. În aceeași colecție cu albumul de petrecere al lui Adrian Copilul Minune găseai cărțile de la O’Reilly sau un pachet de cărți cu filosofie, majoritatea luate de pe ceea ce avea să devină Project Gutenberg.

Maddox. L-am descoperit prin 1999 sau 2000, pe vremea cînd mă distram cu pagina lui sau cu BOFH, ca admin la facultatea unde și învățam. Prin 2001 îmi doream să scriu, la fel ca el. Am renunțat la idee (nu prea știam engleză) și m-am angajat ca programator. Am scris ceva texte, dar prea puțin; multă vreme le-am ținut pe un site ‘ca Maddox’, dar curînd mi-am dat seama că nu mai merge.

Blog.com. Acolo mi-am făcut primul blog prin 2005. Mi s-a părut interesantă ideea, însă site-ul era sub orice critică. Am încercat apoi mai multe variante, și WordPress mi-a fost cel mai potrivit. Din 2006 sunt pe WordPress, și pot spune că am avut activitate reală ca și blogger. Jurnalele de deviantArt sau micro-blogul slashdot nu se pun; nu am avut nimic real de comunicat acolo (deși, mint, pe deviantArt am avut).

Slashdot, Club Romantic, RLUG au fost într-o vreme site-urile pe care tot stăteam, alternativ cu irc pe #mumu sau pe undernet. Încet-încet, însă, am renunțat la IRC.

Undeva prin 2010 cred că m-am logat ultima oară pe Yahoo Messenger. Apoi am tăiat și chat-ul de la gtalk. În 2013 Google Reader s-a închis. Am trecut pe feedly, și am păstrat contul de twitter.

Azi de dimineață am dat logout din Facebook. Duminică, poate, o să deactivez contul de Facebook.

Acest blog are peste 1300 de articole. Unele sunt mai comentate ca altele, dar ce observ e că lumea nu mai citește. Mulți comentează numai și numai după titlul pe care l-am folosit. Textul e obositor, e greu, trebuie parcurs. Oamenii din 2014, spre deosebire de cei din 1994, se opresc la început. Poate că e cazul să scriu doar titluri. Sau poate că e cazul să nu mai scriu deloc. Nu știu, voi vedea.

Ăsta nu e efectul facebook. E efectul unui asalt de informație care te obligă să reduci timpul pe care îl acorzi fiecărui articol. Nu cauți informație ‘adîncă’, ci cauți un titlu scurt și elocvent.

De cîțiva ani facebook-ul a fost cel mai reprezentativ în sensul ăsta, dar nu singurul. Pe facebook lumea a postat o groază de prostii. Sunt milioane de exemple de cum să nu folosești facebook. Și pentru că m-am săturat de pozele cu copii, cu pozele de slabă calitate din vacanțe, de 100happydays care se întind pe 300 de zile pentru că efectiv nu ai cum să ai 100 de zile fericite una după alta, de titluri senzaționaliste din ziare ‘quality’… Pur și simplu îmi tai sursa.

Prea mult zgomot. Și nu o zic numai eu. Zilele astea au dispărut de pe facebook doi dintre oamenii cei mai valoroși din online-ul românesc. Arhi a spus că vrea să miroasă florile, iar Vali nu a spus nimic. Și deodată sursele mele de informație au rămas mult mai sărace. Pentru că facebook nu mai e de prea multă vreme un instrument de păstrat contactul cu prietenii. Pentru că nu știu dacă mai există noțiunea de prieten.

În Atlas Shrugged, oamenii de valoare intră în grevă, din cauza felul în care societatea a evoluat. John Galt este inițiatorul mișcării, și, după ce descoperă o zonă ascunsă în munți, își face o colonie pentru oamenii de valoare care se retrag din societate.

Nu știu dacă există un John Galt pentru online-ul românesc. Mi-aș dori să existe. Și dacă există, să mă cheme și pe mine.