Vederi din China – ep. 3 – Zhuhai, Shanghai, Shenzhen

Foarte puţine lucruri de spus despre Zhuhai. Zhuhai e pentru Macau aşa cum e Shenzhen pentru Hong Kong. Din cîte am văzut eu e un pic mai sărăcăcios, dacă pot face astfel de afirmaţii. Nu am văzut nimic să mă dea pe spate, nimic extraordinar, nimic ieşit din comun pentru clima caldă de acolo. Îngrijit, dar nu prea, cu aerul încărcat de umiditate (a plouat jumătate din timpul cît am stat acolo), şi în general foarte plictisitor.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost feribotul de plecare – moment în care am descoperit pentru prima oară lanţul de fast-food “Kung Fu” (fără să am inspiraţia să intru în el) şi faptul că uneori e foarte plăcut să pleci dintr-un oraş care îţi displace.

Revenirea în Shenzhen a durat doar o zi, după care am zburat către Shanghai. Zborul cu avionul în interiorul Chinei nu se deosebeşte cu aproape nimic de zborul în interiorul Germaniei – poate cu excepţia mîncării din avion şi a ziarelor. Despre ziare o să vorbesc mai mult într-un episod următor, la fel şi despre mîncare. 😉

Shanghai-ul e un oraş cu două faţete diametral opuse. Una e cea a zgîrie-norilor impozanţi care îţi dau senzaţia unui Tokio mai spaţios, alta e senzaţia că taximetristul te duce prin locuri pe care nu vrei să le cunoşti numai ca să oprească şi să-ţi ceară ‘politicos’ toţi banii pe care îi ai la tine. Cele două se succed destul de repede, şi nu rareori în drumul de la hotelul în care eram cazaţi înspre centru ne-am găsit în situaţia de a ne întreba dacă nu cumva a greşit drumul. Pînă la urmă nu am avut parte de evenimente, dar nu aş fi exclus posibilitatea.

În Shanghai trăiesc foarte mulţi expaţi; străini stabiliţi în Shanghai care dau de fapt forma şi spiritul oraşului. De-asta mijlocul oraşului este de fapt The Bund – zona cu barurile şi cu cluburile expaţilor, unde se întîmplă cele mai interesante lucruri vineri seara. De exemplu locul unde ne-am bucurat de un concert superb susţinut de o trupă de blues a fost “The Jazz and blues bar” şi era condus de o rusoaică (care avea o colegă de cameră româncă). Shanghai-ul pe care l-am cunoscut e un amestec de Europă şi Americă cu un pic de condimente chinezeşti, în nici un caz invers. Europenii se simt la ei acasă, iar chinezii încearcă cu disperare să emuleze relaxarea şi felul lor de a se distra. Cel mai des nu le reuşeşte – şi de-asta vezi chinezi clătinîndu-se şi lăsîndu-se căraţi de prieteni încă de la ora 10 seara. Pentru chinezi, oraşul se închide la ora 11; şi de-asta oraşe precum Zhuhai şi Shenzhen se atrofiază deîndată ce se aşterne întunericul.

În toate oraşele mari zgîrie-norul nu mai e excepţia, ci regula. Clădiri de 30, 40 de etaje sunt norma – eficiente ca spaţiu, uneori aspectuoase, alteori anoste (în special blocurile de locuit), cu foarte puţin spaţiu în jurul lor, ele taie orice şansă de a respira liber a locuitorilor lor. Nu există în toate aceste oraşe un loc în care să te ascunzi, un loc în care să ieşi să iei o gură de aer. Poate că parcurile sunt o altă poveste – data viitoare o să vă povestesc. Oricum, cel puţin pe mine toată atmosfera m-a apăsat constant.

Poate singurul loc unde am fost realmente uimit a fost ieşirea din Shenzhen către port. Îmi scapă acum numele portului (nu era Shekou, ne-a luat vreo oră jumătate să ajungem acolo), şi din păcate nu am făcut poze; dar acolo au fost cam singurele locuri unde am simţit că unii oameni chiar se simt bine în China. Căsuţe plasate spectaculos pe dealuri cu vedere către mare, clădiri exuberante create peste dealuri şi care înghiţeau rîul cu totul, transformîndu-l în sursă de distracţie în interior, privelişti care te lăsau cu gura căscată; linia ţărmului pe lîngă Shenzhen e absolut spectaculoasă. Dar odată ajuns la destinaţie eşti întîmpinat în piaţa de ‘fructe de mare’ de vînzători ambulanţi gălăgioşi şi agresivi, care odată ce au văzut figură de european au sărit pe maşină arătînd către ce restaurant să mîncăm. Agresivitatea care pe ei îi convinge că va vinde produsul nu face altceva decîţ să strice absolut orice plăcere de a fi acolo; şi iată cum lucrurile frumoase au, în China, un final nefericit.

Despre asta în episodul viitor, despre mîncare, ziare şi alte asemenea 🙂

Comments are closed.