Vederi din China – ep. 3 – Zhuhai, Shanghai, Shenzhen

Foarte puține lucruri de spus despre Zhuhai. Zhuhai e pentru Macau așa cum e Shenzhen pentru Hong Kong. Din cîte am văzut eu e un pic mai sărăcăcios, dacă pot face astfel de afirmații. Nu am văzut nimic să mă dea pe spate, nimic extraordinar, nimic ieșit din comun pentru clima caldă de acolo. Îngrijit, dar nu prea, cu aerul încărcat de umiditate (a plouat jumătate din timpul cît am stat acolo), și în general foarte plictisitor.

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost feribotul de plecare – moment în care am descoperit pentru prima oară lanțul de fast-food „Kung Fu” (fără să am inspirația să intru în el) și faptul că uneori e foarte plăcut să pleci dintr-un oraș care îți displace.

Revenirea în Shenzhen a durat doar o zi, după care am zburat către Shanghai. Zborul cu avionul în interiorul Chinei nu se deosebește cu aproape nimic de zborul în interiorul Germaniei – poate cu excepția mîncării din avion și a ziarelor. Despre ziare o să vorbesc mai mult într-un episod următor, la fel și despre mîncare. 😉

Shanghai-ul e un oraș cu două fațete diametral opuse. Una e cea a zgîrie-norilor impozanți care îți dau senzația unui Tokio mai spațios, alta e senzația că taximetristul te duce prin locuri pe care nu vrei să le cunoști numai ca să oprească și să-ți ceară ‘politicos’ toți banii pe care îi ai la tine. Cele două se succed destul de repede, și nu rareori în drumul de la hotelul în care eram cazați înspre centru ne-am găsit în situația de a ne întreba dacă nu cumva a greșit drumul. Pînă la urmă nu am avut parte de evenimente, dar nu aș fi exclus posibilitatea.

În Shanghai trăiesc foarte mulți expați; străini stabiliți în Shanghai care dau de fapt forma și spiritul orașului. De-asta mijlocul orașului este de fapt The Bund – zona cu barurile și cu cluburile expaților, unde se întîmplă cele mai interesante lucruri vineri seara. De exemplu locul unde ne-am bucurat de un concert superb susținut de o trupă de blues a fost „The Jazz and blues bar” și era condus de o rusoaică (care avea o colegă de cameră româncă). Shanghai-ul pe care l-am cunoscut e un amestec de Europă și Americă cu un pic de condimente chinezești, în nici un caz invers. Europenii se simt la ei acasă, iar chinezii încearcă cu disperare să emuleze relaxarea și felul lor de a se distra. Cel mai des nu le reușește – și de-asta vezi chinezi clătinîndu-se și lăsîndu-se cărați de prieteni încă de la ora 10 seara. Pentru chinezi, orașul se închide la ora 11; și de-asta orașe precum Zhuhai și Shenzhen se atrofiază deîndată ce se așterne întunericul.

În toate orașele mari zgîrie-norul nu mai e excepția, ci regula. Clădiri de 30, 40 de etaje sunt norma – eficiente ca spațiu, uneori aspectuoase, alteori anoste (în special blocurile de locuit), cu foarte puțin spațiu în jurul lor, ele taie orice șansă de a respira liber a locuitorilor lor. Nu există în toate aceste orașe un loc în care să te ascunzi, un loc în care să ieși să iei o gură de aer. Poate că parcurile sunt o altă poveste – data viitoare o să vă povestesc. Oricum, cel puțin pe mine toată atmosfera m-a apăsat constant.

Poate singurul loc unde am fost realmente uimit a fost ieșirea din Shenzhen către port. Îmi scapă acum numele portului (nu era Shekou, ne-a luat vreo oră jumătate să ajungem acolo), și din păcate nu am făcut poze; dar acolo au fost cam singurele locuri unde am simțit că unii oameni chiar se simt bine în China. Căsuțe plasate spectaculos pe dealuri cu vedere către mare, clădiri exuberante create peste dealuri și care înghițeau rîul cu totul, transformîndu-l în sursă de distracție în interior, priveliști care te lăsau cu gura căscată; linia țărmului pe lîngă Shenzhen e absolut spectaculoasă. Dar odată ajuns la destinație ești întîmpinat în piața de ‘fructe de mare’ de vînzători ambulanți gălăgioși și agresivi, care odată ce au văzut figură de european au sărit pe mașină arătînd către ce restaurant să mîncăm. Agresivitatea care pe ei îi convinge că va vinde produsul nu face altceva decîț să strice absolut orice plăcere de a fi acolo; și iată cum lucrurile frumoase au, în China, un final nefericit.

Despre asta în episodul viitor, despre mîncare, ziare și alte asemenea 🙂