Vederi din China – ep. 4 – Oamenii

Zgîrie-nori sau cocioabe, nu au nici un sens fără oamenii care le locuiesc.

Primul contact real pe care l-am avut cu chinezii au fost nişte întîlniri oficiale în vizita de data trecută. Scoţi cartea de vizită, o ţii cu două mîini, şi o întinzi celui din faţa ta cu o reverenţă – cartea ta de vizită te reprezintă. El o va lua cu ambele mîini, va face o reverenţă, o va întoarce, o va studia pentru a înţelege cum se scrie şi cum se pronunţă numele tău, şi îl va repeta. Iar ceremonia aceasta se repetă pînă toţi au schimbat cărţi de vizită, ceea ce înseamnă pentru tine ca european că, prima la mînă, trebuie să aduci multe cărţi de vizită cu tine şi, a doua la mînă, trebuie să te controlezi şi să acorzi acelaşi nivel de interes schimbului de cărţi de vizită precum ei, ca şi formă de respect. Lucru care poate fi pe alocuri foarte complicat şi plictisitor.

Al doilea lucru important care trebuie ştiut despre chinezi este faptul că nu prea ştiu şi nu prea înţeleg limba engleză; lucru care acum este în curs de schimbare. Motivul pentru care nu prea găseşti oameni peste 25 de ani care să vorbească corect şi coerent limba engleză (sau orice altă limbă de largă circulaţie) e unul subtil; scrierea şi implicit modul de a gîndi al chinezilor e foarte diferit de cel al europenilor.

Orice frază chinezească e formată din cuplarea conceptelor şi descrierea lor – nu există cuvinte separate, ci concatenări de concepte. Din punctul meu de vedere, limba e principalul impediment în comunicare şi în cele din urmă pentru progresul naţiunii chinezeşti; este foarte dificil să menţii mental o listă de 10.000 de semne diferite (în fapt şi mai multe, în jur de 25.000), cu 3500 de semne care formează vocabularul de bază al chinezilor. Dificultatea în exprimare este însă din ce în ce mai uşurată prin introducerea sistemului Pinyin, prin care se transcrie pronunţia cuvintelor – sistemul de romanizare pinyin a fost creat de academicienii chinezi şi acum e prima modalitate de a scrie pe care o învaţă copiii chinezi. Asta face foarte uşoară trecerea la alte limbe romanizate (citeşte: europene).

Dacă la început m-am luptat din greu cu tentaţia de a-i considera ignoranţi pentru necunoaşterea limbii engleze măcar la un nivel acceptabil, înţelegerea acestor aspecte m-a făcut să apreciez cu atît mai mult oamenii care chiar reuşesc să comunice – efortul lor e admirabil. Poate e motivul pentru care China împinge generaţia tînără puternic în faţă – generaţia tînără, (pînă în 30 de ani) a fost educată cu pinyin şi a intrat în contact deja cu cultura exterioară Chinei, lucru care îi face mult mai flexibili mai ales cînd vine vorba de comunicarea cu străinii.

În general însă, chinezii (cel puţin din SEZ-uri: Zhuhai, Shenzhen) se simt şi se comportă ca prima generaţie în pantofi. Marea majoritate au coborît în sudul Chinei din nordul aproape exclusiv agricultural; sudul Chinei este motorul economiei chinezeşti, şi atrage majoritatea doritorilor de îmbogăţire rapidă; nici nu e de mirare faptul că oraşele de-aici cresc de la 800 de locuitori în 1980 la 10 milioane în 2009, şi singurul lucru care mai domoleşte exodul nordului către sud este creşterea preţurilor la apartamente. În ideea că un salariu destul de mare pentru China ar fi undeva la 4000 de yuani, adică vreo 430 de euro pe lună, preţul unui apartament central în Shenzhen e pe undeva pe la 14000 de yuani pe metrul pătrat, adică vreo 1500 de euro. Pe metru pătrat. În sud se fac mulţi bani, pentru că în momentul acesta China e cel mai ieftin şi cel mai eficient producător de electronice din lume.

Pentru că aceasta este, din păcate, trăsătura principală a oamenilor de aici. Sunt capabili să copieze orice concept incredibil de ieftin, foarte repede şi destul de bine cît să îl confunzi pe alocuri cu originalul. China e mama tuturor chinezăriilor, iar chinezăriile sunt incredibil de ieftin de produs; asta pentru că China poate fi un loc incredibil de ieftin în care să trăieşti.

Pe puţinii oameni care nu sunt simple copiatoare umane îi vezi de la un kilometru; dar sunt incredibil de rari. Îi observi pentru faptul că sunt în stare să-şi asume responsabilităţi, să ia decizii; şi foarte puţini chinezi sunt în stare de aşa ceva. Mi-e neclar dacă acest lucru se datorează trecutului comunist agresiv (prezentul comunist e mai moale), faptului că sunt de fapt primele generaţii care au lăsat sapa din mînă şi şi-au pus pantofi de stradă, sau celor două la un loc. Cert este că oamenii sunt depersonalizaţi, şterşi şi inexpresivi. Nu vezi strălucire decît în cei mai tineri; cei mai bătrîni sunt uniformi, blazaţi, fără nici un pic de spirit. Puţinele excepţii, cum am zis, sunt remarcabile; numărul de piedici pe care le-au depăşit pentru a ajunge aşa a fost enorm.

Poate de aceea singura distracţie evidentă a chinezilor e băutura. Există un joc de societate cu zarurile (pe care le auzi zdrăngănind în fiecare bar) prin care cel care dă mai puţin cu zarurile trebuie să bea următoarele n pahare. Ca idee, e doar o formă de a turna cît mai mult alcool pe gît. Chiar dacă nu sunt agresivi la beţie, e penibil să-i urmăreşti încă de la ora 9-10 seara clătinîndu-se şi lăsîndu-se purtaţi pe umerii prietenilor pînă acasă. Din păcate pentru ei, zgîrie norul nu a însemnat întotdeauna elevarea, şi asta se simte dureros în toate aspectele vieţii lor.

Asta ca să nu mai vorbesc de blocurile în constantă degradare, magazinele infecte şi mirosurile pestilenţiale care domină colţurile de stradă pe unde găseşti vînzători de mîncare ambulanţi. Shenzhen-ul e un loc unde se îmbină arhitectura modernă cu oamenii anti-moderni, rezultînd un amestec care accentuează mai mult sărăcia Chinei. Uneori parcă întrevezi viitorul marilor oraşe; şi seamănă foarte bine cu povestirile pulp/noir de prin anii ’50.

Dar dacă e un aspect care îi mai ţine uniţi, acesta e tradiţia; iar tradiţia începe cu mîncarea. Iar despre mîncare o să vorbim data viitoare 😉

Comments

Vederi din China – ep. 4 – Oamenii — 2 Comments

  1. Chinezii stersi si depersonalizati nu cred ca vin din sistemul comunist; cred ca si inainte de comunism tot asa erau invatati, sa se incadreze in sistem, nicidecum sa fie independenti
    Cat despre distractiile lor, am vazut foarte multi chinezi, in special in varsta, jucand domino; si am inteles ca pariaza foarte mult, desi nu stiu exact pe unde

    • Înainte de comunism, simt eu, a existat ţăranul chinez, cu educaţie zero (pentru că scrierea e suficient de complicată încît să fie inaccesibilă pentru popor). Şi avînd în vedere că de 500 de ani China a cam stat închisă pentru cei din afară, schimburile culturale au fost practic inexistente. Da, comunismul mi s-a părut şi mie că li se potriveşte ca o mănuşă.
      Cît despre pariat, nu pot să-ţi zic foarte mult – nu am văzut aşa ceva, deşi am auzit de partidele de mahjong, şi, teoretic, în zona Shanghai/Beijing se joacă mult Go, deşi în sud nu am auzit de nimeni să joace. Din păcate ce am putut vedea e că beau mult, şi repede, şi se întorc repede în casă 🙂