Vederi din China – ep. 4 – Oamenii

Zgîrie-nori sau cocioabe, nu au nici un sens fără oamenii care le locuiesc.

Primul contact real pe care l-am avut cu chinezii au fost niște întîlniri oficiale în vizita de data trecută. Scoți cartea de vizită, o ții cu două mîini, și o întinzi celui din fața ta cu o reverență – cartea ta de vizită te reprezintă. El o va lua cu ambele mîini, va face o reverență, o va întoarce, o va studia pentru a înțelege cum se scrie și cum se pronunță numele tău, și îl va repeta. Iar ceremonia aceasta se repetă pînă toți au schimbat cărți de vizită, ceea ce înseamnă pentru tine ca european că, prima la mînă, trebuie să aduci multe cărți de vizită cu tine și, a doua la mînă, trebuie să te controlezi și să acorzi același nivel de interes schimbului de cărți de vizită precum ei, ca și formă de respect. Lucru care poate fi pe alocuri foarte complicat și plictisitor.

Al doilea lucru important care trebuie știut despre chinezi este faptul că nu prea știu și nu prea înțeleg limba engleză; lucru care acum este în curs de schimbare. Motivul pentru care nu prea găsești oameni peste 25 de ani care să vorbească corect și coerent limba engleză (sau orice altă limbă de largă circulație) e unul subtil; scrierea și implicit modul de a gîndi al chinezilor e foarte diferit de cel al europenilor.

Orice frază chinezească e formată din cuplarea conceptelor și descrierea lor – nu există cuvinte separate, ci concatenări de concepte. Din punctul meu de vedere, limba e principalul impediment în comunicare și în cele din urmă pentru progresul națiunii chinezești; este foarte dificil să menții mental o listă de 10.000 de semne diferite (în fapt și mai multe, în jur de 25.000), cu 3500 de semne care formează vocabularul de bază al chinezilor. Dificultatea în exprimare este însă din ce în ce mai ușurată prin introducerea sistemului Pinyin, prin care se transcrie pronunția cuvintelor – sistemul de romanizare pinyin a fost creat de academicienii chinezi și acum e prima modalitate de a scrie pe care o învață copiii chinezi. Asta face foarte ușoară trecerea la alte limbe romanizate (citește: europene).

Dacă la început m-am luptat din greu cu tentația de a-i considera ignoranți pentru necunoașterea limbii engleze măcar la un nivel acceptabil, înțelegerea acestor aspecte m-a făcut să apreciez cu atît mai mult oamenii care chiar reușesc să comunice – efortul lor e admirabil. Poate e motivul pentru care China împinge generația tînără puternic în față – generația tînără, (pînă în 30 de ani) a fost educată cu pinyin și a intrat în contact deja cu cultura exterioară Chinei, lucru care îi face mult mai flexibili mai ales cînd vine vorba de comunicarea cu străinii.

În general însă, chinezii (cel puțin din SEZ-uri: Zhuhai, Shenzhen) se simt și se comportă ca prima generație în pantofi. Marea majoritate au coborît în sudul Chinei din nordul aproape exclusiv agricultural; sudul Chinei este motorul economiei chinezești, și atrage majoritatea doritorilor de îmbogățire rapidă; nici nu e de mirare faptul că orașele de-aici cresc de la 800 de locuitori în 1980 la 10 milioane în 2009, și singurul lucru care mai domolește exodul nordului către sud este creșterea prețurilor la apartamente. În ideea că un salariu destul de mare pentru China ar fi undeva la 4000 de yuani, adică vreo 430 de euro pe lună, prețul unui apartament central în Shenzhen e pe undeva pe la 14000 de yuani pe metrul pătrat, adică vreo 1500 de euro. Pe metru pătrat. În sud se fac mulți bani, pentru că în momentul acesta China e cel mai ieftin și cel mai eficient producător de electronice din lume.

Pentru că aceasta este, din păcate, trăsătura principală a oamenilor de aici. Sunt capabili să copieze orice concept incredibil de ieftin, foarte repede și destul de bine cît să îl confunzi pe alocuri cu originalul. China e mama tuturor chinezăriilor, iar chinezăriile sunt incredibil de ieftin de produs; asta pentru că China poate fi un loc incredibil de ieftin în care să trăiești.

Pe puținii oameni care nu sunt simple copiatoare umane îi vezi de la un kilometru; dar sunt incredibil de rari. Îi observi pentru faptul că sunt în stare să-și asume responsabilități, să ia decizii; și foarte puțini chinezi sunt în stare de așa ceva. Mi-e neclar dacă acest lucru se datorează trecutului comunist agresiv (prezentul comunist e mai moale), faptului că sunt de fapt primele generații care au lăsat sapa din mînă și și-au pus pantofi de stradă, sau celor două la un loc. Cert este că oamenii sunt depersonalizați, șterși și inexpresivi. Nu vezi strălucire decît în cei mai tineri; cei mai bătrîni sunt uniformi, blazați, fără nici un pic de spirit. Puținele excepții, cum am zis, sunt remarcabile; numărul de piedici pe care le-au depășit pentru a ajunge așa a fost enorm.

Poate de aceea singura distracție evidentă a chinezilor e băutura. Există un joc de societate cu zarurile (pe care le auzi zdrăngănind în fiecare bar) prin care cel care dă mai puțin cu zarurile trebuie să bea următoarele n pahare. Ca idee, e doar o formă de a turna cît mai mult alcool pe gît. Chiar dacă nu sunt agresivi la beție, e penibil să-i urmărești încă de la ora 9-10 seara clătinîndu-se și lăsîndu-se purtați pe umerii prietenilor pînă acasă. Din păcate pentru ei, zgîrie norul nu a însemnat întotdeauna elevarea, și asta se simte dureros în toate aspectele vieții lor.

Asta ca să nu mai vorbesc de blocurile în constantă degradare, magazinele infecte și mirosurile pestilențiale care domină colțurile de stradă pe unde găsești vînzători de mîncare ambulanți. Shenzhen-ul e un loc unde se îmbină arhitectura modernă cu oamenii anti-moderni, rezultînd un amestec care accentuează mai mult sărăcia Chinei. Uneori parcă întrevezi viitorul marilor orașe; și seamănă foarte bine cu povestirile pulp/noir de prin anii ‘50.

Dar dacă e un aspect care îi mai ține uniți, acesta e tradiția; iar tradiția începe cu mîncarea. Iar despre mîncare o să vorbim data viitoare 😉