Vederi din China – ep. 5 – Mîncarea

Să continui de unde v-am lăsat săptămîna trecută: mîncarea chinezească. Cred că nici un oraș nu se poate numi cu adevărat mare dacă nu are un restaurant McDonalds și un restaurant chinezesc. Brașovul are vreo două de fiecare (plus un fast-food chinezesc, 3-2 pentru mîncarea chinezească). De ce e atît de important? Pentru că mîncarea chinezească, chiar în regim de fast-food, e incredibil de bună și de sănătoasă.

Eu unul am avut parte de un regim alimentar haotic prin China, în mare parte datorită faptului că am fost tot pe drumuri; dar am avut parte de cîteva sesiuni de mîncare chinezească pură, mai ales că pe-acolo e cam greu să găsești altceva. În mod sigur nu m-am adaptat prea bine la stilul de viață chinezesc, care nu e pe gustul nostru; cum ziceam și data trecută, chinezul se trezește de dimineață, se duce la muncă, muncește, mănîncă, doarme o oră, muncește, pleacă acasă sau într-un bar să se facă pleaznă și la ora 10 seara se duce să se culce. Ca european, respingi ideea de a dormi la prînz (numai copiii de grădiniță fac asta, nu?) și respingi ideea că somnul ar fi pentru tine (asta numai copiii de grădiniță fac, nu? 🙂 ); în consecință ești damnat să vizitezi restaurantele la ore care îi fac pe chinezi să zică: „mă, da’ ăștia n-au somn?”. Chiar și-așa apuci să mănînci destul de bine.

Destul de bine, și dacă vrei să stîrnești rîsul chinezilor, faci prima greșeală a unui european în China. NU ceri cuțit și furculiță, ci te înfigi cu încredere în bețigașele care îți sunt puse îmbietor lîngă masă. Ajungi în situația în care scapi mîncarea de zece ori împroșcînd toți comesenii încercînd să ții bețele; nu e bai, ei te vor privi cu blîndețe (suspiciunea mea e că păstrează rîsul pentru mai tîrziu, să-l exprime în solitudine). Lăsăm deoparte glumele cu chinezii și lingura1, bețișoarele sunt o unealtă foarte bună pentru cînd mănînci, chiar dacă rezultatul din punct de vedere sonor este îngrozitor.

Unul din lucrurile pe care trebuie să-l înveți să ignori este zgomotul. Chinezii sunt capabili să scoată zgomote ce îngrozesc orice mamă din Uniunea Europeană. Începem numai cu sorbitul tăițeilor, continuăm cu ignorarea totală a scobitorilor în favoarea absorbției, tehnică ce produce un zgomot infernal, la care adăugăm plescăiturile ocazionale și rîgîiturile care, de exemplu, în Coreea de Sud sunt cel mai frumos compliment pe care îl poți face unei gazde.

Următorul e, evident, să stăpînești mînuirea bețigașelor. Apropos de bețele pentru mîncare – ecologiștii au cam avut de furcă cu chinezii pentru consumul de lemn necesar pentru bețigașele de mîncare – în consecință acum se produc bețe de plastic (unele chiar foarte bune. Dacă aveți de ales, alegeți bețigașe de plastic cu ceva greutăți la capătul gros – sunt cel mai ușor de mînuit. Cele tradiționale, de lemn, provoacă instantaneu cîrcei în palmă, cu cele de plastic, un pic mai grele, pe locul doi ca dificultate de mînuire.

Există un aspect pozitiv la faptul că folosești bețigașe. În principiu, fiind mai greu de prins foarte multă mîncare cu ele (deși un expert chinez îți va prinde întreaga friptură și o va molfăi în liniște dintr-o înghițitură) și deci ești obligat să mănînci într-un ritm mai lent, iar mîncarea e mărunțită de la preparare (ceea ce evident înseamnă că nu o să găsești mîncăruri care nu-s bine pătrunse).

Cum ziceam, prin China am mîncat destul de multă mîncare tradițională. Se pricep la nebunie să facă peștele, adoră carnea de vită și fac o supă genială. Despre supă vroiam să vă vorbesc, de fapt – nu mi-e clar ce pun în supa Won-Ton, dar iese absolut genial. Totul e perfect la supa respectivă cu excepția găluștelor din interior, care conțin ceva carne suspectă cu un gust oribil. Dacă ești ca mine, probabil o să mănînci tăițeii (da, se pricep la nebunie cu tăițeii ăia) și o să bei toată zeama, lăsînd găluștele pentru cine le-o vrea, în bine-cunoscuta tradiție chinezească2.

O masă excelentă am avut pe malul mării Chinei de Sud. Pentru a mînca cel mai proaspăt pește posibil, ai posibilitatea de a merge la o piață de pește, la care zeci de oameni stau și păzesc bazine micuțe pline ochi cu diverse tîrîtoare de apă cu nume fără echivalent în limba română. Poți să iei scoici, raci, crabi, și ca să fie coșmarul dus pînă la capăt, vînzătorii iau cu o plasă o cantitate de vietăți și ți le arată ca să vezi că sunt proaspete; efectul e devastator pentru cineva care nu vede decît o grămadă de chestii viermuind în plasa respectivă.

După ce-ți alegi gîngăniile de mare (impropriu traduse în românește „fructe de mare”, după „fruits de mer” franțuzesc inventat de vreun poet căruia i s-a părut o metaforă bună – nu e!) următorul pas e să le duci în restaurant. Acolo îi explici bucătarului cum le vrei și probabil că el le va supune pe toate la fierbere cu aburi și ți le va servi în sosuri pe bază de soia, nemulțumit că iar îi vin clienții cu talente. Nu că nu ar fi bun cum îl prepară el, ba din contră 🙂 Avantajul major al acestei metode e că ai ocazia să mănînci o masă care într-un restaurant european ar costa pe undeva pe la 1000 de euro cu numai vreo 100.

În ultima zi de ședere în China am descoperit și fast-food-ul local. Kung-Fu se numește, și Jayden, gazda mea din ultima zi, mi-a explicat printre două faze memorabile din Stargate SG1/Atlantis că dacă odată copiii își băteau la cap părinții să-i ducă la McDonalds acum îi bat la cap să-i ducă la KungFu. Iar părinții sunt mai mult decît încîntați să o facă pentru că dacă din punct de vedere al atitudinii, aranjamentului, curățeniei sunt identici cu McDonalds/KFC, din punct de vedere al mîncării sunt 10 clase peste. Nimic prăjit, totul fiert, orezul e foarte bun, sosurile foarte bune, mîncărurile foarte aproape de cele tradiționale, se servesc supe foarte bune și totul e de vreo patru ori mai ieftin. Singura problemă e aceeași pe care o întîmpini, în fond, la toate celelalte restaurante: limba chineză e o limbă foarte dificilă :). Poți să pui o întrebare simplă, de exemplu: „mîncarea asta e cu pui?” și să înceapă să vorbească între ei cu mult nerv și zgomot, trezind tot cartierul, iar după 20 de minute să-și amintească că ei nu vroiau să vorbească de ultimul film al lui Li Hanchiung (personaj fictiv) și că vorbeau despre puiul tău, și să-ți răspundă sec: „Yes!”. De-asta e imposibil să nu-i iubești.

Așa că data viitoare cînd sunteți în China încercați restaurantele Kung Fu în loc de fastfood-urile vestice. Merită și ca bani, și ca mîncare.

Iar în episodul viitor vorbim despre ce-a mai rămas. Despre ziare, despre branduri, despre televiziune și despre oameni, pentru că pînă la urmă omul sfințește locul, chiar dacă în România omul nu prea sfințește nimic.

Note:


  1. banc prost cu chinezii și lingura: „Dacă chinezii învățau să mănînce cu lingura, restul lumii murea de foame”. E fals, pentru că și-așa mănîncă suficient de mult și repede. ↩︎

  2. Citat celebru (Seinfeld): „Where there’s chinese, there’s leftovers”. (Unde e mîncare chinezească sunt întotdeauna și resturi). ↩︎