Vederi din China – ep. 5 – Mîncarea

Să continui de unde v-am lăsat săptămîna trecută: mîncarea chinezească. Cred că nici un oraş nu se poate numi cu adevărat mare dacă nu are un restaurant McDonalds şi un restaurant chinezesc. Braşovul are vreo două de fiecare (plus un fast-food chinezesc, 3-2 pentru mîncarea chinezească). De ce e atît de important? Pentru că mîncarea chinezească, chiar în regim de fast-food, e incredibil de bună şi de sănătoasă.

Eu unul am avut parte de un regim alimentar haotic prin China, în mare parte datorită faptului că am fost tot pe drumuri; dar am avut parte de cîteva sesiuni de mîncare chinezească pură, mai ales că pe-acolo e cam greu să găseşti altceva. În mod sigur nu m-am adaptat prea bine la stilul de viaţă chinezesc, care nu e pe gustul nostru; cum ziceam şi data trecută, chinezul se trezeşte de dimineaţă, se duce la muncă, munceşte, mănîncă, doarme o oră, munceşte, pleacă acasă sau într-un bar să se facă pleaznă şi la ora 10 seara se duce să se culce. Ca european, respingi ideea de a dormi la prînz (numai copiii de grădiniţă fac asta, nu?) şi respingi ideea că somnul ar fi pentru tine (asta numai copiii de grădiniţă fac, nu? 🙂 ); în consecinţă eşti damnat să vizitezi restaurantele la ore care îi fac pe chinezi să zică: “mă, da’ ăştia n-au somn?”. Chiar şi-aşa apuci să mănînci destul de bine.

Destul de bine, şi dacă vrei să stîrneşti rîsul chinezilor, faci prima greşeală a unui european în China. NU ceri cuţit şi furculiţă, ci te înfigi cu încredere în beţigaşele care îţi sunt puse îmbietor lîngă masă. Ajungi în situaţia în care scapi mîncarea de zece ori împroşcînd toţi comesenii încercînd să ţii beţele; nu e bai, ei te vor privi cu blîndeţe (suspiciunea mea e că păstrează rîsul pentru mai tîrziu, să-l exprime în solitudine). Lăsăm deoparte glumele cu chinezii şi lingura*, beţişoarele sunt o unealtă foarte bună pentru cînd mănînci, chiar dacă rezultatul din punct de vedere sonor este îngrozitor.

Unul din lucrurile pe care trebuie să-l înveţi să ignori este zgomotul. Chinezii sunt capabili să scoată zgomote ce îngrozesc orice mamă din Uniunea Europeană. Începem numai cu sorbitul tăiţeilor, continuăm cu ignorarea totală a scobitorilor în favoarea absorbţiei, tehnică ce produce un zgomot infernal, la care adăugăm plescăiturile ocazionale şi rîgîiturile care, de exemplu, în Coreea de Sud sunt cel mai frumos compliment pe care îl poţi face unei gazde.

Următorul e, evident, să stăpîneşti mînuirea beţigaşelor. Apropos de beţele pentru mîncare – ecologiştii au cam avut de furcă cu chinezii pentru consumul de lemn necesar pentru beţigaşele de mîncare – în consecinţă acum se produc beţe de plastic (unele chiar foarte bune. Dacă aveţi de ales, alegeţi beţigaşe de plastic cu ceva greutăţi la capătul gros – sunt cel mai uşor de mînuit. Cele tradiţionale, de lemn, provoacă instantaneu cîrcei în palmă, cu cele de plastic, un pic mai grele, pe locul doi ca dificultate de mînuire.

Există un aspect pozitiv la faptul că foloseşti beţigaşe. În principiu, fiind mai greu de prins foarte multă mîncare cu ele (deşi un expert chinez îţi va prinde întreaga friptură şi o va molfăi în linişte dintr-o înghiţitură) şi deci eşti obligat să mănînci într-un ritm mai lent, iar mîncarea e mărunţită de la preparare (ceea ce evident înseamnă că nu o să găseşti mîncăruri care nu-s bine pătrunse).

Cum ziceam, prin China am mîncat destul de multă mîncare tradiţională. Se pricep la nebunie să facă peştele, adoră carnea de vită şi fac o supă genială. Despre supă vroiam să vă vorbesc, de fapt – nu mi-e clar ce pun în supa Won-Ton, dar iese absolut genial. Totul e perfect la supa respectivă cu excepţia găluştelor din interior, care conţin ceva carne suspectă cu un gust oribil. Dacă eşti ca mine, probabil o să mănînci tăiţeii (da, se pricep la nebunie cu tăiţeii ăia) şi o să bei toată zeama, lăsînd găluştele pentru cine le-o vrea, în bine-cunoscuta tradiţie chinezească**.

O masă excelentă am avut pe malul mării Chinei de Sud. Pentru a mînca cel mai proaspăt peşte posibil, ai posibilitatea de a merge la o piaţă de peşte, la care zeci de oameni stau şi păzesc bazine micuţe pline ochi cu diverse tîrîtoare de apă cu nume fără echivalent în limba română. Poţi să iei scoici, raci, crabi, şi ca să fie coşmarul dus pînă la capăt, vînzătorii iau cu o plasă o cantitate de vietăţi şi ţi le arată ca să vezi că sunt proaspete; efectul e devastator pentru cineva care nu vede decît o grămadă de chestii viermuind în plasa respectivă.

După ce-ţi alegi gîngăniile de mare (impropriu traduse în româneşte “fructe de mare”, după “fruits de mer” franţuzesc inventat de vreun poet căruia i s-a părut o metaforă bună – nu e!) următorul pas e să le duci în restaurant. Acolo îi explici bucătarului cum le vrei şi probabil că el le va supune pe toate la fierbere cu aburi şi ţi le va servi în sosuri pe bază de soia, nemulţumit că iar îi vin clienţii cu talente. Nu că nu ar fi bun cum îl prepară el, ba din contră 🙂 Avantajul major al acestei metode e că ai ocazia să mănînci o masă care într-un restaurant european ar costa pe undeva pe la 1000 de euro cu numai vreo 100.

În ultima zi de şedere în China am descoperit şi fast-food-ul local. Kung-Fu se numeşte, şi Jayden, gazda mea din ultima zi, mi-a explicat printre două faze memorabile din Stargate SG1/Atlantis că dacă odată copiii îşi băteau la cap părinţii să-i ducă la McDonalds acum îi bat la cap să-i ducă la KungFu. Iar părinţii sunt mai mult decît încîntaţi să o facă pentru că dacă din punct de vedere al atitudinii, aranjamentului, curăţeniei sunt identici cu McDonalds/KFC, din punct de vedere al mîncării sunt 10 clase peste. Nimic prăjit, totul fiert, orezul e foarte bun, sosurile foarte bune, mîncărurile foarte aproape de cele tradiţionale, se servesc supe foarte bune şi totul e de vreo patru ori mai ieftin. Singura problemă e aceeaşi pe care o întîmpini, în fond, la toate celelalte restaurante: limba chineză e o limbă foarte dificilă :). Poţi să pui o întrebare simplă, de exemplu: “mîncarea asta e cu pui?” şi să înceapă să vorbească între ei cu mult nerv şi zgomot, trezind tot cartierul, iar după 20 de minute să-şi amintească că ei nu vroiau să vorbească de ultimul film al lui Li Hanchiung (personaj fictiv) şi că vorbeau despre puiul tău, şi să-ţi răspundă sec: “Yes!”. De-asta e imposibil să nu-i iubeşti.

Aşa că data viitoare cînd sunteţi în China încercaţi restaurantele Kung Fu în loc de fastfood-urile vestice. Merită şi ca bani, şi ca mîncare.

Iar în episodul viitor vorbim despre ce-a mai rămas. Despre ziare, despre branduri, despre televiziune şi despre oameni, pentru că pînă la urmă omul sfinţeşte locul, chiar dacă în România omul nu prea sfinţeşte nimic.

Note:

* banc prost cu chinezii şi lingura: “Dacă chinezii învăţau să mănînce cu lingura, restul lumii murea de foame”. E fals, pentru că şi-aşa mănîncă suficient de mult şi repede.
** Citat celebru (Seinfeld): “Where there’s chinese, there’s leftovers”. (Unde e mîncare chinezească sunt întotdeauna şi resturi).

Comments

Vederi din China – ep. 5 – Mîncarea — 1 Comment

  1. Pingback: Vederi din Asia | Dorin Lazăr