Vederi din China – ep. 6 – Media

Uneori, 30 de minute de televiziune într-o limbă din care nu înțelegi nimic poate să îți explice mai mult decît ți-ar putea explica vreodată un localnic despre felul în care gîndește și simte. Nu înțelegi mai multe neapărat din spectacolele pe care le poți vedea la televizor, ci mai degrabă din reclame; în fond, reclamele sunt întotdeauna croite pe cei care urmăresc televiziunile, nu?

Așa poți afla, spre exemplu, că una din dorințele chinezilor de rînd e să poată dormi regulat, și deci e foarte probabil ca ritmul de muncă pe care și-l impun să le provoace insomnii. Sau că femeile chineze își doresc sîni mai mari, iar familia chineză visează la mașini care să îi ducă oriunde altundeva decît acolo unde se află ei.

China e o țară care își caută încă statutul urban; oamenii încă își caută o identitate în aglomerările urbane. Cei mai ieftini muncitori ai lumii contemporane suferă de angoase pe care și le vor vindecate cu bunuri materiale și sunt supuși unor campanii incredibil de agresive să-și cumpere mașini. Cu toate acestea nu există nici un brand dominant, și acesta e lucrul care mi s-a părut că lipsește cu desăvîrșire din China. Nici unul din panourile publicitare nu se repetă suficient de obsesiv cît să-ți rămînă în minte, ceea ce poate să însemne două lucruri: fie eu nu am reușit să rețin nimic (posibil, datorită scrierii), fie ofertele sunt atît de bogate încît nu poți să îți impui oferta. E un fenomen pe care l-am numit dictatura minorităților – o fracțiune din masa populației înseamnă mai mult decît suficient. În momentul în care ai 1.6 miliarde de oameni, dacă reușești să captezi 0.1% din piață deja vinzi la 1.6 milioane de oameni. De aceea în China se vinde orice, și se cumpără orice. Nici nu ai nevoie de o idee extraordinară și probabil nici de experiență – tot ce trebuie să faci e să pornești ceva. Mai mult ca sigur că într-un oraș de 8-10 milioane de oameni o să găsești suficienți cîți să îți meargă afacerea.

Standurile de ziare sunt pline de reviste glossy cu multe texte în engleză – dar înăuntru nu vei găsi texte în engleză. E oarecum dezamăgitor – în parte pentru că renunță la limba lor, dar pe de altă parte nu au făcut-o suficient de repede cît să-mi fie accesibile și mie, turist prin China. Ce am reușit să citesc, totuși, au fost cîteva exemplare din China Daily și Shenzhen Daily.

Toate ziarele pe care le-am citit au fost white-washed. Nici o știre bună nu venea fără zece mii de plecăciuni și mulțumiri către oficialități. Știrile negative vin întotdeauna cu părțile bune. Poliția intervine întotdeauna la timp, e promptă, pompierii sunt vigilenți. Nici o știre din ziarele chinezești nu dorește să surprindă esențialul decît dacă autoritățile trebuiesc lăudate. Pe alocuri foamea de pozitivism duce la secvențe penibile: scriind despre un tată care s-a sinucis ziaristul scrie: „Iubea puii de găină și tractoarele”. A fost prima oară cînd, citind un articol despre o poveste altfel impresionantă, am bufnit în rîs.

Partea mai gravă e că de fapt informația lipsește cu desăvîrșire. Singurele informații sunt titlurile – restul știi deja cum se întîmplă. Cetățenii acționează responsabil, problema este ameliorată cît de bine se poate, autoritățile au acționat prompt, sunt mereu în expectativă, gata să intervină, și vor fi mereu pregătite. Nimic însă ce nu se poate scrie din burta unui ziarist închis într-o cămăruță cu vedere la autostradă și cu televizor în casă. Un exemplu în acest sens e un articol despre un incendiu care a cuprins un autobuz supra-aglomerat în Chengdu, capitala provinciei Sichuan. În tot articolul se pomenește despre cum cetățenii din zonă au spart cu pietre geamurile autobuzului, cum pompierii au intervenit prompt; au pornit îndată ce au VĂZUT incendiul, dar au fost opriți la un kilometru distanță de un ambuteiaj; mai afli că victimele sunt la spital, bine îngrijite. Și în tot articolul nu afli cum de a fost posibil să ARDĂ un autobuz în plină zi, cu puhoi de oameni în el sau de ce nu au fost sparte geamurile din interior. Dar asta e China. Mereu evitînd esențialul cînd esențialul îi privește direct.

Cam asta a fost – gîndurile ce au lipsit din povestirile mele poate vor apărea în postări ulterioare; vă las, fără concluzii, cu o piesă interpretată de o artistă apreciată în China, despre care am aflat din ziarele lor 🙂