Vilificarea succesului și sanctificarea insuccesului la români

Tema pe care am ales-o acum e foarte generoasă și aș putea să vorbesc de ea pe larg, vreme îndelungată. Prima oară cînd am gîndit titlul ăsta, m-am gîndit că rezultatul ar trebui să fie un roman fluviu – 2000 de pagini în două volume.

O să mă abțin, însă, de la a intra în detalii. Eu doar arunc o idee; probabil că o să mai dezvolt în postările viitoare. Deocamdată vreau să mă uit la un fenomen care mi-a ieșit în față cînd mă uitam la filmul ‘Kapitalism – rețeta noastră secretă‘, dar se leagă și de teme pe care le-am mai abordat, de exemplu, în postarea despre capra lui Guess Who.

Kapitalism e genul acela de film care e făcut să emoționeze. Nu are calități deosebite; poate doar partea de cercetare din spate. Este un film document, dar nu documentar; este o colecție de interviuri peste care se suprapun niște concluzii foarte personale ale autorului. Pe scurt, e un film despre îmbogățirea prin furt și abuz a cîtorva potențați.

Pe la minutul 55 e o discuție cu Dinu Patriciu. Înainte i se face un portret pe măsura tematicii filmului. Nu contest informațiile date în film, însă transcriu aici ce spune Patriciu.

Întrebare: Știți bine că a fost interpretată aceastră transformare a datoriilor [de la Petromidia, n.m.] în obligațiuni de stat ca pe un soi de complicitate imorală între stat și dumneavoastră

DP: Nu a fost deloc imorală, ci a fost o operațiune comercială, poate prima și singura, dealtfel, operațiune comercială de anvergură în ceea ce privește plata datoriilor statului către el însuși, pentru că asta erau datoriile Petromidiei, făcută în acest domeniu.

Întrebare: Dar dacă de exemplu statul era un mai bun negociator…

DP: Nu avea cum să fie un mai bun negociator. Statul nu avea cum să aibă resurse intelectuale venit fiind din socialism și populat cu aceiași oameni ca și înainte cu lipsa de experiență a unei economii libere… [ironic] Dar capitalismul e imoral pentru mentalitatea comună a tranziției. Există această mitologie pe dos a succesului: nu poți să ai succes decît dacă furi

Freeze frame, enumerarea averii curente, cadru cu mașină de lux, apoi intrarea în avionul personal.


nu știu cît va mai sta online filmul, dar puteți să vedeți aici deocamdată secvența.

Cum nu vreau să fac critica filmului de mai sus, voi sublinia exact citatul care mă interesează: mitologia pe dos a succesului. Și nu spun că Patriciu e cel mai corect om din lume, dar pînă la urmă a avut succes financiar extraordinar și noi, ceilalți, nu am fost capabili să îi găsim ilegalități care să-l scoată din joc (închisoare pe 3-5 ani, de exemplu).

Și aici vine problema. Știți cum e cu cu succesul? E ca în fotbal: echipa adversă a jucat mai urît, a dat la gioale, și echipa ta a pierdut meciul în mod nemeritat și incorect. Suntem tot timpul subiectivi: ținem cu cei care ne sunt mai apropiați. În cazul fotbalului, îi deplîngem pe cei care tocmai au pierdut, în cazul vieții, ne deplîngem pe noi înșine.

Și judecăm totul prin perspectiva a ceea ce am realizat noi. Dacă noi nu am realizat nimic, atunci într-adevăr, succesul altora este obținut prin nemuncă, prin hoție generalizată. Nu contează că e un eșec generalizat al societății datorat fiecăruia în parte momentul în care un corupt ajunge să păstorească averi imense. important e că ăla a ajuns acolo prin furt, iar eu m-am menținut curat, sfînt și sărac.

Pe lîngă fenomenul de vilificare a succesului, sanctificarea insuccesului este și ea prezentă. Sanctificarea insuccesului este doar un alt punct de vedere pentru aceeași idee ‘succesul e ceva rău’. Exemple de sanctificare a insuccesului: “nu a cîștigat, dar nici nu a renunțat la principii”, “și-a păstrat demnitatea”, etc. Ideea de bază fiind, desigur, că a întreprinde ceva în direcția succesului material sau chiar spiritual este o idee de blamat.

De aceea o să ai oameni care o să te sfătuiască lucruri de genul: “stai în banca ta, stai acolo și îndură, e mai bine să nu zici/faci nimic, să nu ieși în evidență că poate te concediuază, etc.”. Oamenii aceștia poartă în ei ADN-ul natiunii pierzătoare – suntem, ca natiune, niște pierzători, pentru că natiunea este suma tuturor indivizilor.

Așa că tu, române, cînd spui că X a furat și de-aia are, dacă nu îl dovedești, nu îl tragi în tribunal și îl bagi la răcoare poți spune că doar ai mai dat drumul la o supapă. Cînd îi învinuiești pe ăia care au firme și bani că au firme și bani și sunt patroni, și nu te gîndești că ceea ce fac ei este să dea locuri de muncă pentru oameni ca tine, atunci tu ești problema. Și de-aia România e o țară săracă, e formată din oameni care se lasă furați, jecmăniți, insultați, călcați în picioare. Oameni lipsiți de demnitate, deși ei spun că rămîn în continuare demni. Doar că demnitatea se apără cu arma în mînă, iar sărăcia nu se apără, ci se stîrpește. Îmi aduc aminte de pilda talanților din biblie: ca și creștini ortodocși ar fi trebuit să înțelegem de mai multă vreme că a spori bogăția aceea mică ce-ți e dată e mai important decît să o aperi. Pentru că ceea ce vrea să zică pilda aceea e că dacă îți aperi sărăcia, ea se va instala cu siguranță și nu-ți va mai da drumul.

Așa că propun o schimbare de optică. Hai să nu mai înjurăm succesul altuia, și să ne întoarcem la caprele noastre, să le lăsăm pe-ale lor în pace.

Asta, desigur, dacă nu cumva chiar avem un caz bun în tribunal. Moment în care ar fi cazul să acționăm de maximă urgență.

(sursa foto: National Geographic)

Comments

Vilificarea succesului și sanctificarea insuccesului la români — 2 Comments

  1. Pingback: Cold Waves – non-review | Fly on the Windscreen

  2. Pingback: De ce sunt francezii leneși? | dorinlazar.ro