Vine noiembrie, deci mă pun pe scris

De fiecare dată cînd vine vorba de scris și de scriitura mea îmi dau seama că nu vorbesc foarte mult pe blog. Și de-abia acum, cînd îmi venea să vă spun despre planurile mele, mi-am dat seama de ce: Pentru că am eșuat de prea multe ori.

De vreo opt ani (oy, se strîng deja nouă) în mintea mea se dezvoltă un personaj, un univers, de fapt. Și de opt ani universul respectiv a crescut atît de mult și a devenit atît de complex  încît mi-e aproape imposibil acum să scriu despre el. Am încercat anul trecut, dar mărimea narațiunii m-a dat peste cap, și mi-a fost imposibil să ajung la o concluzie. Povestea nici măcar nu începea cu începutul, nici nu se termina cu sfîrșitul… ce mai, a ajuns un text sub-mediocru, un text slab, neînchegat, cu personaje tușate prost sau caricatural, pentru a putea susține personajul principal. Și, evident, ce e cel mai rău, cu o desfășurare prea abstractă, prea alegorică care a fost momentul de make or break. Dacă mi-ar fi ieșit, aș fi continuat textul, dacă nu mi-ar fi ieșit aș fi abandonat.

Și oarecum blocat din cauza acelui moment abstract am abandonat cu totul demersul, încercînd să găsesc motivele eșecului.

După ceva vreme mi-am dat seama care e problema. Întotdeauna am scris texte scurte și e de înțeles de ce. Textele scurte încep într-o după-amiază și se termină în aceeași după-amiază. Sigur, corectura lor poate dura și două zile, dar ideea principală rămîne, și dacă arunci ceva la gunoi e doar o după-amiază.

Dar nu e numai asta. Ca scriitor, nu te poți plictisi de o povestire scurtă. E o după amiază, ai o idee care te pătrunde, începi și o scrii. Amesteci stiluri, poți imagina chestii foarte simple, și să le așterni pur și simplu, poți dezvolta o imagine pe trei pagini, poți experimenta în voie. E distractiv să scrii o poveste scurtă: nu prea ai personaje la care să ții, ai o singură idee de transmis, și simți că scrii ceva mișto, ceva interesant. Un ‘Aha!’. Sau un ‘wow’. Orice.

Dar pe textul lung intervin multe. Intervine indigestia matinală, intervine vremea bună din oraș care îți strică începutul capitolului trei, fix cînd scriai despre cum eroul tău e prins de ploaie în mijlocul cîmpului. Și fix în mijlocul unei lupte prelungite între orci și elfi îți dai seama că vrei să scrii despre un erou modern, îți dorești ca cineva să scoată din toc un pistol și să-l împuște pe un individ care a trăit mai mult decît vroiai tu.

Și situația e cu atît mai infectă pentru un scriitor de fantasy la care 110% din timpul lui la muncă e dedicat tehnologiilor moderne. De ce trebuie să trimită o scrisoare și să ajungă în 30 de zile? Nu îl avea pe Skype? Și îți dai seama că vrei să-ți modernizezi povestea, dar niciodată nu o să fie nimic mai cool decît un asasin cu o glugă pe cap și cu o katana în mînă. Și tu vrei ca povestea ta să fie cool.

Și ai început-o ca poveste de dragoste, da’ între timp tipa de care îți plăcea ți-a zis pas sau a început să vorbească și nu ai mai știut unde să te-ascunzi, și ajungi să te întrebi dacă nu cumva suntem toți nesimțitori și reci și distanți, și nu ar trebui să fim niște Luceferi cu toții, să învățăm din sfaturile lui Maiorescu. După care strecori niște sexualitate gratuită într-un loc unde nu te-ai fi așteptat, pentru că ai văzut Game of Thrones pe HBO și publicul se pare că cere asta, după care ștergi zece pagini pentru că ai scris prea pentru public.

Și ce e mai rău e că povestea ta s-a complicat, s-a complicat atît de tare și tu vrei să transmiți niște idei atît de mișto… pe care cîteva zile mai tîrziu ți le invalidezi singur, cu un personaj negativ de care te-ai îndrăgostit subit.

Și cînd tragi linie îți dai seama că habar nu ai cît de mult vrei să scrii, cît de mult e acceptabil, și dacă nu cumva ar trebui să o scrii cu metoda Snowflake, să scrii de la început pe scurt ce vrei să scrii, și, tovărășește, să purcezi la umplut spațiile goale… Da’ ce facem aici bă? e creație sau e strungărie? Un muncitor face 10 piese, eu scriu zece pagini într-o zi și tot așa.

Și nimic nu se compară cu dezamăgirea pe care o ai în momentul în care îți recitești textul pe care l-ai scris acum o săptămînă. Serios? Cineva vrea să citească porcăria asta? Bleah. și ștergi tot, nervos, și o iei de la capăt.

Repeat, for 8 years.

În opt ani am scris mai puțin decît aș fi vrut. Am vreo patru versiuni de Fallen Elf, din care cea mai interesantă îl ignoră pe elf de la început și urmărește un alt personaj. Fiecare are o poveste distinctă: aceeași poveste, spusă din alt punct, și fac referințe către pasajele scrise deja în altă parte și… Oooof.

Acum 8 sau 9 ani Cătălin Badea-Gheracostea mi-a publicat în Lumi Virtuale nr. 5 un capitol din Primul Primul Fallen Elf. M-am uitat recent peste textul respectiv și nu-mi place. Dar eram copil, au trecut vreo 9 ani și scriam mai prost, mai inflexibil. Aruncam cu clișee și regionalisme. Acum e timpul să o iau de la început.

Facem un reset. Universul Fallen Elf își păstrează eroii, poveștile, dar mi le șterg din minte ca și cum nu le-aș fi scris niciodată.

Anul trecut am fost cel mai aproape de a face lucrurile bine. M-am grăbit însă. Nu am luat povestea de unde trebuie. Am vrut să zic o poveste mult peste posibilitățile mele. Mai ales, am uitat să fiu fidel stilului meu de scris, și am introdus prea multe personaje, făcînd efectiv o supă din ele. N-a ieșit prea gustoasă supa.

Anul acesta mă întorc la origini. Deși prequel-urile pot fi faine, o să renunț la privilegiul ăsta, și o să revin la povestea pe care o trimiteam plin de teamă lui Michael, care avea să o trimită la Cătălin. O demontez, o refac și o zic bine.

Și dacă n-o să vă placă, no, ghini. Da’ să știți că m-am chinuit 10 ani la ea. Da?

Comments

Vine noiembrie, deci mă pun pe scris — 2 Comments