Violențele de după Londra

Promisesem anterior că o să revin cu părerile pe care le văd exprimate prin presă de către ai noștri. Din păcate, Che Guevara de duminică (Ponta) nu a spus nimic relavant/interesant, deci nu ne vom amuza teribil de tare.

Dar motive de amuzament există. Dan Tapalagă semnează un articol despre interpretările amuzante ale stîngii pentru jafurile din Londra, Nu e destul de amuzant, și m-am pus să caut exemple. Și am găsit.

Oare a ieşi în stradă şi a incendia o clădire pentru că nu ai bani nu este o forma suficient de radicală de protest? Adevărat, s-ar putea să fie  un adevăr exprimat prea frust, prea puţin sofisticat, fără figuri de stil şi lozinci care sună ca promo-urile din reclamele comerciale. De când însă stilizarea mesajului şi îmbrăcarea lui în formule suculente şi abstracte gen Jos capitalismul este o cale mai legitimă de a-ţi exprima nemulţumirea decât a urla răspicat că nu mai ai bani în buzunare?

Dacă nu pare suficient de clar, autoarea articolului sugerează că a fura din magazine e un protest. E foarte interesantă logica Victoriei Stoiciu. Să o folosesc si eu experimental, cu nota că nu mie îmi aparțin ideile, ci doar extrapolarea: “De cînd însă stilizarea mesajului și îmbrăcarea [adevarului exprimat prea frust] în formule suculente și abstracte gen “Jos socialismul” este o cale mai legitimă de a-ți exprima nemultumirea decît a împușca peste 80 de oameni pe o insulă?”. Șocant? Hai să mergem mai departe

Înţeleg preferinţa guvernelor şi a unor comentatori precum Tapalaga pentru  mesaje coagulate  de genul celor de pe pancarte, ele permit o gestionare mai facilă a conflictului:  cu greu, dar le poţi îngloba într-un sistem, chiar dacă sunt anti-establisment, poţi intra în dialog cu ele, le poţi riposta venind la rându-ti cu alte mesaje în contrapondere.

Ciudat cum ideea de dialog ‘social’ repugnă atît de tare tocmai unor socialiști. Dar să mergem mai departe.

În schimb, frustrarea izvorâtă din sărăcie e ceva animalic, e dezlănţuită şi fără noimă ca însăşi natura, nu îi poţi riposta doar cu fraze goale şi limbă de lemn. Desigur, caracterul  ei rudimentar ne repugnă, dar oare a mirosit sărăcia vreodată frumos, a radiat vreodată lumină? Figura idilică a săracului blajin, trăind într-o lume plina de curăţenie morală şi umilitate  este un refugiu amăgitor pentru cei ce vor să aibă conştiinţele împăcate – în realitate, sărăcia este dezumanizanta, abrutizantă şi alienantă,  iar răbufnirile furiei săracului sunt pe măsura gentileţii cu care l-a tratat viaţa şi societatea.

Nu mai repet cum acest gen de argumentație poate fi răstălmăcit – am încercat să schimb cuvintele relevante iar rezultatul mă scîrbește în asemenea măsură încît nu voi pune pe blogul meu așa ceva, sub nici o formă. Ura, crima, distrugerea pot fi justificate din punctul de vedere al autoarei tocmai prin ‘dezumanizare, abrutizare și alienare’. Pentru că, desigur, există un master-plan prin care se urmărește ‘alienarea’ intenționată a cetățenilor în Londra. Dar deviez. Să continuăm. După o serie de cifre (Marea Britanie are nu-știu-ce-index mare), urmează această bijuterie:

Tapalagă are dreptate într-un singur punct: atunci când susţine că frustrarea armatelor de tineri provine din faptul că au înţeles că nu se pot înfrupta cu uşurinţă şi rapid din beneficiile societăţii de consum. Constatarea este corectă, dar interpretarea e greşită. Delirul consumist a luat sfârşit o dată cu recesiunea, când a devenit clar că beneficiile capitalismului sunt împărţite inegal, că cineva îşi poate pierde locuinţa şi locul de muncă, iar aceasta nu împiedică pe altcineva să călătorească cu un avion privat pe  banii primiţi de la contribuabil şi să încaseze bonusuri grase; că nu există un «vis capitalist», ci doar o „utopie capitalistă” şi că săracii sunt cei condamnaţi să plătească nota de plată a unui sistem  disfuncţional.

O lecție despre capitalism, de la o non-valoare din punct de vedere economic (eu): Capitalismul împarte inegal beneficiile pentru că eu muncesc mai mult ca tine. Dacă eu muncesc mai mult ca tine, atunci e normal ca eu să primesc mai mult, altfel de ce aș munci mai mult? Și atunci, care e problema? Păi problema, spune autoarea articolului, este că “[cineva] să călătorească cu un avion privat pe banii primiți de la contribuabil”. Păi știi care e problema, tovarășă autoare? Contribuabil înseamnă stat, iar statul înseamnă statul socialist și asistențial pe care autoarea îl dorește. În absența statului (care nu ar trebui decît să vegheze că regulile economiei de piață sunt respectate, și să asigure că contractele sunt respectate) NU EXISTĂ NOȚIUNEA de contribuabil. Autoarea, amuzantă în sine, s-a trezit pavlovian cu o nevoie de a contribui. Capitalismul, dragă Victoria Stoiciu, NU vorbește despre contribuabili, despre centralizare. Au contraire. După cum vezi și tu, visul capitalist este împiedicat de centralizare, de stat, de corupția inerentă centralizării, impozitării, gestionării unor sume enorme de bani ‘comuni’ fără controlul direct al celor care contribuie. Utopia nu e capitalistă, ci anti-capitalistă. Nu există nimic capitalist în a fura.

Ceea ce deranjează de fapt în toată această poveste este violenţa utilizată. Imaginile magazinelor sparte, ale maşinilor incendiate, ale clădirilor devastate împrăştie groaza în fiecare din noi. După mine, uzul violenţei este ilegitim în orice circumstanţă, fie chiar şi într-o situaţie limită când suntem atacaţi şi trebuie să ripostăm. Dar legitimitatea nu este totuna cu necesitatea –  ceva poate fi ilegitim, dar necesar (tot aşa s-ar putea ca şi violenţa poliţiei să fie necesară, nu neg!). Istoria nu s-a făcut prin recurs la legitimitate, ci sub imperativul necesităţii. Repet, nu justific actele de violenţă, pur şi simplu mă întreb ce metode de protest eficient are la îndemână un şomer imigrant care  vorbeşte o engleză stâlcită  şi ale cărui abilităţi sociale şi de comunicare sunt limitate, dar în buzunarele căruia şuieră vântul. Cum se poate face auzit?

Nu o să răspund la această afirmație. Doar o să-l las pe Pat Condell să o facă, într-un mod cît se poate de direct, descriind exact CINE sunt cei care au folosit violența (prima parte este despre cît de nebun trebuie să fii să fii polițist în Marea Britanie acum.

‘Redacția’ polului de stînga (Critic Atac își zic, apropos, de unde obsesia asta pentru atac, pentru revoltă a stîngii?) semnează un articol absolut delicios – și dacă îl citiți ca și mine, poate ne amuzăm împreună.

Cum de pot manifesta atâta dispreţ pentru comunitatea lor, ne întrebăm în sinea noastră? Aceşti tineri ar putea răspunde, “foarte uşor”, căci ei nu se simt, întocmai, ca aparţinând acestei comunităţi. Comunitatea, ne-ar putea spune aceştia, nu ne-a oferit nimic. În schimb, timp de ani şi ani de zile, ei au trăit ca şi rupţi de realităţile şi de structurile legitime ale acestei societăţi.

Îl dau ca punctul lor de vedere nu pentru că e conceput de ei, ci pentru că și-l asumă. Acum, că aveți părerea lui Pat Condell despre integrarea în societate a hoților și despre cît de reale sunt astfel de pretenții. Săraci? Neintegrați în societate? Spre comparație, tinerii aceia o duc MULT mai bine decîț oameni care muncesc din greu în România, nu are sens să ne gîndim mai departe, la tineretul chinez sau la cei din Somalia.

Justificările stîngii sunt aiuritoare. În același timp, uită că de fapt, laburiștii (Partidul Muncitoresc, pe românește) a condus Marea Britanie din 1997 pînă în 2010. Extrem, extrem de convenabil. Alexandru Hâncu semnează pentru Kamikaze, dar și pentru Madame Blogary un articol pe tema ‘luptei de eliberare’. A plasmelor, prin efracție. Zic eu că a uitat un aspect extrem de important: aspectul istoric al luptei de eliberare a plasmelor. Lupta este istorică, transcede epocile, și explică necesitatea ISTORICĂ a plasmei proletară să ajungă în posesia jefuitorului întru libertate.

Ca și concluzie, nu pot decît să vă îndrum către articolul semnat de Radu Pavel Gheo despre ‘idioții utili’ ai lui Lenin. Și să remarc cu un gust amar faptul că stînga rămîne constant la necesitatea naivă de a ‘lupta’, de a se revolta, de a distruge, de a împărți, fără a avea un plan foarte bun pentru a face lucrurile, de a spori avuția, de a aduce pace în rîndul oamenilor. De aceea, stînga va aplauda mereu infractorii de genul celor din Londra, și nu va sesiza niciodată penibilul situației. De ce? Pentru că, bag seamă, stînga nu a trecut niciodată de stadiul adolescenței.

Este penibil să te raliezi cu violențele din Londra. Și să le găsești justificări. Să îi numești protestatari și să îi aliniezi unor proteste reale. Să îi faci naziști pe polițiști pentru că îi arestează folosindu-se și de cîini pe cei care jefuiesc magazinele. (Arhi, sidenote: naziștii nu se chinuiau prea mult cu cei care protestau, îi vindecau de nemulțumiri cu plumb). Încercările de a spăla cu ideologie ce s-a întîmplat în Londra sunt pe alocuri înspăimîntătoare, iar logica din spatele celor care justifică jaful și crimele celor din Londra poate fi folosită pentru a justifica ORICE fel de crime, oricît de îngrozitoare ar fi. Violența reală, violența de după Londra e de fapt cea care ar trebui să ne sperie. Pentru că sunt acolo oameni care în numele ideologiei susțin crime, jafuri, incendieri de case, de mașini, distrugeri vaste. Aceasta e, de fapt, violența cu adevărat periculoasă. O casă poate fi reconstruită. Dar 45 de ani de comunism nu se șterg la fel de ușor.

Și închei subiectul, în speranța că de data aceasta, se vor putea ține sub control huliganii. Și, în loc de încheiere, dar și pentru a vă reaminti, uitați cam cum arată rezultatele revoltelor în pictorialele de la Boston Globe: London Riots, London Riots Update.

Comments

Violențele de după Londra — 1 Comment

  1. Britain is a riot – interesant. Sunt sigur ca unele lucruri sunt exagerate de Pat, dar multe lucruri par general valabile in vestul Europei.