Nu mai visăm la spațiu?

Unul din primele motive pentru care mi-a plăcut SF-ul era că ceea ce citeam se desfășura foarte des în spațiu. Verne a scos vreo câțiva oameni pe lună, Asimov vorbește de imperiu spațial, iar desenele animate la care ne uitam la început de Cartoon Network și chiar înainte erau cu luptători care apărau universul, primii mecha precum Macron1 sau Voltron dar și drama psihologică Aventurierii Spațiului unde și niște personaje mai anoste erau anoste în spațiu. Ca să nu mai zic nimic de Jean Luc Picard, omul care prin talent a indus chelie admirativă în zeci de sectoare de la marginea federației

Poate că sunt un pic nostalgic, dar cred că visarea asta către spațiu ne făcea niște oameni mai buni. Cumva, înțeleseserăm că e mișto aici pe pământ, dar sunt lucruri mai importante, mai mari de făcut. Toate artefactele astea culturale te făceau să te gândești că există ceva mai mare decât un singur om: un proiect la care să visezi, un lucru pentru care să te trezești și să mergi dimineața la muncă (sau la școală) și un motiv pentru a gândi mai mult, pentru a ajunge mai departe.

Pe măsură ce am crescut, văd cum s-a abandonat spațiu pentru planeta noastră. Da, noile curente în materie de filme cu super-eroi vorbesc de spațiu, pentru că benzile desenate pe care le valorifică au fost făcute în anii ’60 (sau mai devreme)-’90. Chiar și-așa, cumva nu mai găsesc aceeași fascinație pentru cucerirea spațiului. Nu mai ai omul (sau robotul) față în față cu vastitatea spațiului, nu mai ai SF-ul de frontieră în care ai cowboy spațiali precum Han Solo, omul care a făcut Kessel Run-ul în mai puțin de 12 parseci1)lol. Pentru că esențial nu e spațiul, ci genul de putere pe care spațiul pe care cucerirea lui ți-l dă. Nu mai avem oameni (sau animăluțe) care merg și explorează spațiul, descoperă noi lucruri acolo, ci spațiul e cel mai des o problemă rezolvată. Și nu-mi spuneți de Interstellar, încă nu pot să mă uit la el, că de fiecare dată când mă uit la McConaughey mă bufnește râsul de la faza din Wolf of Wall Street, și n-aș vrea să râd prea tare când omul începe să plângă acolo pentru a da un pic de valoare filmului.

Am crescut cu descoperirea spațiului ca aventură supremă. Îmi e foarte greu să diger visele mici pe care le avem noi ca societate. Așa că nu mă miră faptul că de când am Elite: Dangerous îmi place prea tare să mă implic în activități anoste precum saltul în hiperspațiu la șapte sisteme distanță ca să car niște agri-medicamente pentru o stație care are nevoie relativ urgentă de ele.

EliteDangerous

NOTES   [ + ]

1. lol

Comments

Nu mai visăm la spațiu? — 17 Comments

  1. Ce amintiri cu Elite…cubul rotitor pe care-l căutai pe lângă planete. Și să te ferească sfântul să nu nimerești fanta de intrare 🙂 Nici nu știam că au continuat și l-au adus la nivelul ăsta (bine, nici nu sunt gamer). Merită totuși 50 Euro?

    On-topic, cred că lumea e mai pesimistă, viitorul se vede gri (de altfel și eu îl văd cam la fel) deci cui îi mai arde de explorări spațiale?

    Iar cu Picard, îmi pare rău, dar mi-a ruinat speranțele de când l-am vazut prima dată. Dacă aia in 23xx nu-s în stare să găsească un leac pentru chelie, eu la ce să mai sper când mă uit la reclamele de la TV?

    • O să fac un review la Elite: Dangerous (ține aproape, să zic așa). O să fie mai multe articole, dar primul o să fie review-ul în care zic dacă merită sau nu.

      Cât despre chelie, o chelie distinsă ca a lui Picard mi se pare adoptabilă. 🙂

    • X2 și X3 nu prea au fost mari succese de casă; X am jucat, dar am fost un pic confuz în legătură cu scopul jocului. După Elite: Dangerous, însă, mi-e teamă că îmi va fi destul de dificil să mă întorc la stilul vechi din X. Dar e un challenge interesant 🙂

  2. Am fost in Beta la Elite:Dangerous si mi-a amintit foarte placut de Freelancer. Cred ca o sa-l iau la o reducere 🙂

    Altfel, partea trista e ca, desi nu se uita spre spatiu, oamenii nici nu-si doresc sa mai rezolve lucrurile din spatiul apropiat. Nu ne mai uitam spre spatiu, dar nici in jur nu vrem sa schimbam ceva. Suntem in criza varstei de mijloc.

    • Nu doar noi. Suntem ca umanitate în criza unei vârste de mijloc. Oare ar fi mișto să ne întoarcem din unele puncte de vedere la visarea adolescentină de la început de secol XX?

  3. Oamenii au început să înțeleagă mai bine ce înseamnă spațiul. Nu e o extindere a călătoriei cu mașina cu o dimensiune în plus …

    Jocurile-s mișto, doar că nu prea au nicio legătură cu realitatea :). La fel și cu multe producții sci-fi.

    Problema cu sci-fi e că până la urmă știința falsifică cu o eficiență foarte mare. Partea științifică din sci-fi aproape tot timpul e depășită după 10-20 de ani din momentul producției (mă rog, în multe situații e clar falsă de la început). Așa că light sci fi, unde un singur concept e schimbat față de realitatea curentă are mai mare popularitate.

    • Poate că așa e, însă să nu uităm că o mare parte din tehnologia pe care o avem, inclusiv telefoanele mobile sau tabletele, au fost văzute prima oară într-un serial care începea (în seria de când eram noi copii) cu “Space, the final frontier”.

    • Da, înțeleg ce spui, însă la ce mă refer e că lucrurile ‘vizibile’ au apărut acolo, în filme. Nu spun că o viziune nu exista deja, Roddenberry nu a inventat lucruri din neant, fără să existe un spirit al epocii. Tot ce spun e că lucrurile respective au fost văzute și imaginația a fost aprinsă de către spectacole Tv, de filme și de cărți, mult mai accesibile decât articole științifice gen cel al lui Gordon Moore.