Vlog și podcast — un răspuns

Zilele trecute Vali a postat ceva legat de felul în care are de gând să comunice cu oamenii care îl urmăresc. A decis că nu vrea să facă podcast (fair enough) ci că preferă o variantă video, și a dat o sumă de motive personale pentru care video îi place mai mult. În postarea următoare nu mă leg de motivul pentru care Vali ar trebui să facă podcast audio (nu cred că ar trebui) ci o să vorbesc despre lucrurile pe care el (și nu numai) nu le înțelege despre cum se consumă conținut exclusiv audio.

Și pentru că sunt eu (și nu înțeleg cum se consumă conținut scris) o să încep cu o anecdotă personală pe care cred că am mai repetat-o în câteva rânduri. Când am plănuit primul episod de ICR Podcast, la masă cu mine și Ovidiu era și Andrei Crivăț, despre care nu pot să spun că e un neofit în materie de lucruri care se întâmplă pe Internet. Andrei era terifiat de ideea de a avea episoade mai lungi de 10 minute. ICR Podcast a fost o vreme cel mai ascultat podcast românesc cu episoade de 2 ore. Și nu a fost singurul, la vremea lui Pește prăjit a făcut la fel, Între show-uri doar scurt nu e, și mai toate podcasturile decente au între 30 de minute și 2 ore, cu un interviu satisfăcător plasându-se undeva la o oră minimum.

De fapt, e aproape imposibil să ai un podcast bun în sub o oră. Joe Rogan abia se încălzește în prima oră – dacă ai o oră de podcast la Rogan, înseamnă fie că invitatul a fost foarte prins cu alte chestii (e în mijlocul unei campanii de promovare, de exemplu) sau pur și simplu s-ar putea să te cam plictisești cu el.

Ei bine, Vali vrea să facă podcast de 10 minute și asta e ok. Există public pentru asta, dar nu e public de podcast – e public de social media care trebuie să consume rapid în porții mici și să contorizeze încă un lucru bifat pe ziua de azi. Dacă e cineva care înțelege foarte bine publicul căruia se adresează, el e. Și pentru ceea ce face în materie de audio/video, mi se pare chiar ok.

Dar să trecem prin ce spune Vali și ce mi se pare mie că înțelege greșit:

Un podcast trebuie să publice pe toate platformele. Nimic mai incorect. Nu am publicat niciodată pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts (ce glumă), Player FM, Stitcher, etc. Felul în care se întâmplă lucrurile e că ai un flux RSS pe care îl publici și pe care îl înregistrezi o singură dată în platformele respective. Nu e vorba de efort suplimentar – singurul efort pe care trebuie să îl faci e să menții un flux RSS curat care să fie preluat de toate platformele.

De fapt, singura platformă în care trebuie să-ți înregistrezi podcastul e cea de la Apple pentru că toată lumea știe să preia fluxurile din directorul lor. Pentru că exista o vreme în care Apple nu era cea mai bogată companie din lume și făcea lucruri precum să adere la standarde web, iar podcasturile există de pe atunci, și acum e un pic dificil (nu imposibil) să oprească felul în care se face distribuția podcasturilor. Foarte des utilizatorii((mai pricepuți, foarte des mai pricepuți decât tine ca autor de podcast)) care folosesc diversele platforme îți vor importa fluxul din directorul iTunes ca să te aibă unde le e mai comod. Și e ok.

Sunt foarte multe podcasturi. Sincer, nu, nu sunt foarte multe, nu în România, pentru că dacă le asculți sunt unul și același podcast. Și e un podcast anost: este o gazdă care nu prea are multe de zis, care pune niște întrebări mai mult sau mai puțin standardizate unei alte persoane care are o urmă de succes în viață, dar nimic răsunător. Ce zice mai departe Vali e corect: „nu sunt nici amuzante, nici informative, nici educative, sunt niște oameni care nici nu au carisma necesară”.

Ceea ce explică Vali acolo e exact motivul pentru care eșuează majoritatea podcasturilor românești. Nu au personalitate, nu au utilitate pentru ascultător, sunt făcute doar pentru promovarea gazdei/gazdelor și cam atât. Măcar când vorbim de oamenii de stand-up vorbim despre niște gazde interesante – e o plăcere să-l urmărești pe Teo vorbind în toate cele zece podcasturi pe care le-a creat, dar asta e fix carisma de care vorbea Vali.

E plictisitor să asculți o fată timorată luând interviu unor oameni care au multe lucruri interesante de zis, dar care nu au pe cineva stimulant să le ofere o provocare, să iasă un dialog viu. Oamenii apar să asculte un interviu cu o personalitate pe care o urmăresc, dar abandonează podcastul respectiv pentru că nu au de ce să rămână – următorul episod are două personaje de care nu sunt interesați. Și îl dau ca exemplu pe Rogan pentru că e cel mai clar acolo – oamenii poate vin să îl asculte pe Musk sau pe Neil DeGrasse Tyson, dar de partea cealaltă e un individ viu care fascinează și oamenii rămân abonați la ce face Rogan în speranța că mai aduce un alt invitat pe care să-l pună în valoare cu calitățile sale personale.

Și prezentatorii de podcast români nu au calități personale extraordinare. Invitatul întotdeauna eclipsează intervievatorul, și mi se pare șocant că chiar și oameni ca Micutzu sau Andreea Esca ajung să facă niște podcasturi lipsite de personalitate pentru că simt ei că interviurile trebuie să fie despre invitat. Dar despre asta poate într-o postare ulterioară.

Revenind la ce zice Vali – da, podcasturile astea făcute la kilogram sunt așa cum le descrie el. Lipsesc producțiile reale, alea făcute cu suflet, dar nu „cu suflet”, mimetic, ca să scoată o lacrimă și-un premiu de care nu-i pasă nimănui, ci cu pasiune pe un subiect de care să-ți pese. Aștept un Welcome to Night Vale românesc. Aștept un Marketplace românesc. Aștept un Age of Manliness românesc, aștept un Dan Carlin românesc (și în lipsa unui Mike Duncan m-am apucat eu cu Sergiu de Podcastul de Istorie)

Vali mai ridică o problemă interesantă: invitații nu sunt obișnuiți să vorbească, ci să scrie mailuri, sunt laconici și foarte des (asta nu o zice el, o zic eu) lipsiți de merite (în caz că vă întrebați de ce invitații la ICR Podcast au fost atât de puțini și rari). Aparițiile la podcasturi sunt pentru ei un succes, nu succesul îi aduce acolo, ci succesul lor e prezența lor acolo, ceea ce e tragic și inutil pentru ascultători.

Un podcast youtube se poate vedea și la volan. Asta m-a amuzat teribil, nu pentru că i-a scăpat o boacănă, ci pentru că știu că are dreptate cu ce zice. În primul rând pentru că există playere de youtube pe aproape orice dispozitiv modern, în al doilea rând că conducătorul auto român e atât de meseriaș încât n-are nevoie să vadă drumul când conduce. Dar m-a amuzat să-l aud pe Vali sugerând oamenilor să facă asta de la volan.

La Youtube poți să schimbi viteza. Așa e, dar asta e o treabă pe care o poate face orice player de podcasturi. Și mai pot face ceva playerele de podcasturi. Pot să dea play la următorul episod, la următorul subiect de interes, la următorul podcast pe care îl urmărești, nu la următoarea chestie pe care Google decide pentru tine că vrei s-o vezi pentru că ai dat odată click pe un clip aiurea.

Dar da, problema e că mulți din consumatorii de podcasturi din România nu știu că se pot abona la un flux și pot folosi o aplicație special pentru treaba asta. E lucrul pe care am încercat să-l promovez încă de la primul episod de ICR, și pe care încerc să-l explic oamenilor de la care m-aș fi așteptat, altfel, să știe că un podcast se ascultă dintr-o aplicație dedicată, nu de pe Facebook sau Twitter, să depinzi de cum își schimbă în fiecare zi toanele și algoritmul de cenzură. Podcasturile sunt, dacă e să vorbim drept, o reminiscență a vechiului internet, ăla bun, cu RSS-uri și chestii care nu îți sunt băgate pe gât.

Vrei să asculți la viteză mare ca să nu pierzi timp ascultând podcastul. Pentru Vali și nu numai consumul de conținut e o activitate în sine, nu o activitate secundară. Însă consumul de audio e diferit – îți permite să faci o altă treabă: să faci curat prin casă, să joci un joc pe o tablă sau ceva gen Civilization, să muncești ceva ce nu te solicită puternic intelectual, să conduci o mașină pe o distanță mai lungă (București-Brașov, București-Cluj sau Piața Sudului-Piața Presei Libere) sau să faci sport. Sau să te plimbi pur și simplu. Scenariile de „consum” de podcast sunt mult mai diverse decât ce înțelege el (și nu numai el).

Asta nu invalidează punctele lui de vedere, care sunt corecte pe viziunea lui și tipul de conținut pe care îl produce; spun doar că există o lume mai largă decât ce vede el, și că podcasturile sunt, totuși, un pic altceva decât ce face el.

Știu că am fost întrebat foarte des de ce nu facem podcasturile pe Youtube. Răspunsul meu a fost și rămâne: pentru că nu producem conținut video. Pentru ICR Podcast ar fi fost un efort suplimentar inutil (imaginea nu ar fi adus nimic în plus) și pentru Podcastul de Istorie ar fi un efort monumental – să produci 83 de ore de video educativ în trei ani nu e la fel de simplu ca a produce 83 de ore de audio. Asta nu înseamnă că nu există căi, înseamnă doar că e mult prea dificil și costisitor.

Dar vorbind de podcast, vă prezint noua fațadă a Podcastului de Istorie. În curând (câteva zile/săptămâni) o să am și un anunț legat de podcast, așa că fiți pe fază.

Concept și execuție: Laura Adăscăliței

Concept și execuție: Laura Adăscăliței