Whiplash [2014]: violența e refugiul incompetenților

Dacă regret ceva pe anul 2014 e faptul că nu am ajuns să văd Interstellar, ca să vă povestesc ce film slab e. Așa că în imaginația cititorilor de bloguri, Interstellar a rămas un film genial, întrecut în calitate numai de Whiplash.

Povestea e destul de simplă: un toboșar lipsit complet de metodă, dar dornic de afirmare și un profesor lipsit de talent pedagogic care vrea să îl transforme într-un mare geniu muzical. Ambiția toboșarului e aberantă, singurul mod în care poate să își îmbunătățească stilul e să sângereze peste instrumentele muzicale.

Mă așteptam ca rolul profesorului să fie de fapt o rescriere a rolului sergentului de instrucție din Full Metal Jacket, însă am fost dezamăgit. Chiar dacă jocul actoricesc al lui JK Simmons e remarcabil, rolul e mediocru, lipsit de motivație. Dacă în cazul sergentului de instrucție motivul e clar (instrucția e făcută să-i salveze viața mai târziu recrutului), în cazul lui Fletcher, profesorul din Whiplash, motivul e mult mai stupid; vrea să îl descopere sau să-l creeze pe următorul geniu al jazz-ului.

Foarte mulți vor fi atrași de violența lui Fletcher, de felul brutal în care conduce orchestra. Din păcate am găsit acea parte a rolului nu numai nejustificată, dar și un exemplu de așa nu. Văzând însă cum lumea a fost foarte încântată de brutalul profesor care nu învață pe nimeni nimic, încep să mă întreb dacă oamenii ăștia înțeleg cum se conduc niște oameni. Cred că Whiplash e incomplet fără recenzorii admirativi, care suferă de o formă subtilă de sindrom Stockholm, sau pur și simplu rezonează cu sadismul inutil al dirijorului orchestrei. Avem niște bloggeri cu un potențial patologic enorm.

Jocul actoricesc a fost bun, povestea e plăcută, și la sfârșit chiar îți dă acea răsplată pe care o aștepți pavlovian după 100 de minute. Scenariul e destul de subțire: omul nostru devine un geniu, în virtutea abuzurilor sergentului de instrucție. E o facilă reiterare a mitului lui Rocky, care cu muncă susținută trece de toate granițele impuse de lipsa lui de talent. Omul lucrează primitiv și atinge perfecțiunea, redesenând mitul primitivismului victorios peste talent și metodă. Neiman bate tobele până sângerează din nou și din nou pe tobele alea, nefiind în stare să atingă un ritm vag definit de către anti-profesorul abuziv.

Filmul e un așa-nu mare de la un cap la celălalt, cu câteva secvențe bune de tobe. Va rămâne în istorie ca FullMetalJacket-ul săracului.

drill-sergeant

Comments

Whiplash [2014]: violența e refugiul incompetenților — 13 Comments

  1. Poate sunt (mai) ignorant, dar mie Interstellar mi s-a părunt un film bun. La fel și Whiplash. M-aș hazarda să spun că au fost chiar printre cele mai bune filme ale lui 2014.

    În Whiplash cred că morala nu este violența verbală a profesorului, ci faptul că pentru a-ți îndeplini un vis trebuie să te duci până în pânzele albe. Că a fost o idee bună sau rea să se lase cu sânge? Discutabil, dar eu cred că pune accent pe îndârjirea de care trebuie să dai dovadă pentru a da ce-i mai bun din tine.

    • Doar că e un mare bullshit chestia asta cu “pentru a-ți îndeplini un vis trebuie să te duci până în pânzele albe”. Lucrurile nu funcționează așa, uneori poți să exersezi mii de ore și, dacă nu ai metoda corectă și nu faci bine ce faci, tot degeaba. Tot ce spune e că dacă o mamă face în 9 luni un copil, același rezultat îl obții și dacă pui nouă mame la treabă. Lumea nu funcționează așa.

      Ca și exemplu de management sau de inspirație, Fletcher e varză. Dacă sergentul de instrucție din FMJ avea un obiectiv bine stabilit (crearea condițiilor de stres extreme și pregătirea pentru luptele reale), Fletcher face… ce? Aruncă cu scaunul pentru că nici măcar nu e în stare să dea un reper foarte clar cum să identifice ritmul lui? De ce, pentru că era el în căutarea unui geniu? Bullshit!

      Tot ce face Whiplash e să încurajeze ideile directorilor bugetari de sorginte comunistă care cred că dacă ei dau ordine lucrurile se fac. Nu, nu e un exemplu bun de leadership, nu e o poveste despre realizarea profesională, nici măcar o poveste despre geniu. Da, jocul actoricesc e bun, dar povestea în sine e tare slabă. Whiplash zice: dacă ar fi investit mai mult efort, Sisif ar fi putut să urce bolovanul! (dar trebuia să se umple tot de sânge și să urle la el JK Simmons)

    • Tocmai, că n-am zis că-s de acord cu acel mod de exercițiu, dar cel mai probabil dacă se păstra ideea și se mergea pe varianta… să-i zicem reală, era un film foarte, foarte plictisitor: uite un elev care exersează X ore/zi, studiază Y ore/zi iar profesorul îl îndrumă calm.

      Chiar și Satriani și Vai spuneau că exersau și studiau 7-10h/zi. Mie unul mi se pare un efort extraordinar să poți sta concentrat atâtea ore și s-ar putea rezuma la ce am zis mai sus.

    • 7-8 ore pe zi nu mi se pare mult, am făcut programare 14-16 ore pe zi vreme de câțiva ani buni, și am învățat destul așa… dar nu suficient. Aș fi preferat să exersez 3-4 ore și să fiu mai eficient și mai inteligent. That’s my point.

  2. Mi se pare unul dintre cele mai bune filme de anul trecut, dar a fost și un an slăbuț. Nici nu trebuie luat ca exemplu de leadership, pentru că nu e. D-aia se omoară fostul elev și profu’ n-are coaie să-și recunoască vina. Inventează un accident de mașină în fața clasei.

  3. Eu mă bucur că te-ai enervat 🙂 Uite, eu am văzut altfel filmul ăsta. Aberaţia “performanţei cu orice preţ” e un concept care, în sfârşit, moare împreună cu nişte generaţii care l-au propulsat ca pe un concept pseudofilosofic. Ne găsim în zorii unei epoci în care “meaning” şi “purpose” devin din ce în ce mai importante şi mai vizitabile pentru aceia dintre noi care acceptăm că performanţa nu e neapărat căutarea iluzoriei “perfecţiuni”, ci formula prin care ne îndeplinim o misiune, de din ce în ce mai multe ori prin vocaţie identificată şi nu doar prin urmărirea nefundamentată a lui “a fi cel mai bun”. Fletcher place atât de mult pentru că e foarte în rolul lui de torţionar old school, în contraplan contondent cu misiunea lui de a genera muzicieni. Mi-a plăcut mult scena în care cântă la pian, în bar, după demitere. Un pianist modest, mic, umil. Nu, nu e exemplu de leadership, este exact contrariul şi Simmons face perfect ce are de făcut, mai toate rolurile lui importnte au fost aşa.

    • Sunt de acord, e un rol foarte bine jucat. M-am luat cel mai tare de oamenii excesiv de încântați de torționarul Fletcher, nu de cei care au apreciat filmul în sine. Filmul e bun, doar că interpretarea care i s-a dat, și pe care regizorul vrea să o dea, e catastrofală. Ar fi fost un film excelent dacă nu ar fi fost prost înțeles.

  4. Ambele mi s-au parut filme bune. Nu geniale, dar bune.

    In cazul Whiplash, tind sa fiu de acord cu Copolovici. Tobosarul nu era lipsit de metoda sau tehnica. Din contra, mi s-a parut ca era un muzician bun, ale carui ambitii si obsesii sunt duse la extrem de un dement. Nu am simtit ca filmul incearca sa scuze personajul lui Simmons, ci sa-i lase privitorului ultimul cuvant in problema. In cazul meu, cuvantul ala a fost: Nu! (dar un “nu” acordat personajului, nu filmului).

    In cazul Interstellar, mi se pare ca lumea s-a extaziat din cele mai ciudat motive (povestea, Apocalipsa, povestea cu timpul, unele efecte speciale), pe cand alte aspecte ale filmului (incercarile de realism stiintific, discutia despre “roluri sociale”) au fost lasate in fundal. Daca o sa vezi Interstellar peste 2-3 ani, sunt aproape convins ca nu vei ramane in minte cu “grandoarea” lui, ci cu un film bine jucat care ridica intrebari interesante uneori, dar care ar fi putut fi mult mai mult.

    • De acord, cu excepția faptului că nu îmi dau seama cât de bun era toboșarul, pentru că dacă iei în seamă ce îi impută Fletcher, sunt niște chestii cam de bază, omul nu bătea măsura corectă.

  5. @Dorin, ţin să te contrazic, exerciţiul de lungă durată nu e un bullshit ! Eu unul sunt printre cei ce încă cred în legea celor zece mii de ore de exerciţiu. Probabil metoda de predare nu e cea mai adecvată, însă rezultatul poate face diferenţa. Contează şi ce faci în timpul acestor ore de exerciţiu, că dacă te ocupi cu chestii banale, nu e acelaşi lucru.