Whiplash [2014]: violența e refugiul incompetenților

Dacă regret ceva pe anul 2014 e faptul că nu am ajuns să văd Interstellar, ca să vă povestesc ce film slab e. Așa că în imaginația cititorilor de bloguri, Interstellar a rămas un film genial, întrecut în calitate numai de Whiplash.

Povestea e destul de simplă: un toboșar lipsit complet de metodă, dar dornic de afirmare și un profesor lipsit de talent pedagogic care vrea să îl transforme într-un mare geniu muzical. Ambiția toboșarului e aberantă, singurul mod în care poate să își îmbunătățească stilul e să sângereze peste instrumentele muzicale.

Mă așteptam ca rolul profesorului să fie de fapt o rescriere a rolului sergentului de instrucție din Full Metal Jacket, însă am fost dezamăgit. Chiar dacă jocul actoricesc al lui JK Simmons e remarcabil, rolul e mediocru, lipsit de motivație. Dacă în cazul sergentului de instrucție motivul e clar (instrucția e făcută să-i salveze viața mai târziu recrutului), în cazul lui Fletcher, profesorul din Whiplash, motivul e mult mai stupid; vrea să îl descopere sau să-l creeze pe următorul geniu al jazz-ului.

Foarte mulți vor fi atrași de violența lui Fletcher, de felul brutal în care conduce orchestra. Din păcate am găsit acea parte a rolului nu numai nejustificată, dar și un exemplu de așa nu. Văzând însă cum lumea a fost foarte încântată de brutalul profesor care nu învață pe nimeni nimic, încep să mă întreb dacă oamenii ăștia înțeleg cum se conduc niște oameni. Cred că Whiplash e incomplet fără recenzorii admirativi, care suferă de o formă subtilă de sindrom Stockholm, sau pur și simplu rezonează cu sadismul inutil al dirijorului orchestrei. Avem niște bloggeri cu un potențial patologic enorm.

Jocul actoricesc a fost bun, povestea e plăcută, și la sfârșit chiar îți dă acea răsplată pe care o aștepți pavlovian după 100 de minute. Scenariul e destul de subțire: omul nostru devine un geniu, în virtutea abuzurilor sergentului de instrucție. E o facilă reiterare a mitului lui Rocky, care cu muncă susținută trece de toate granițele impuse de lipsa lui de talent. Omul lucrează primitiv și atinge perfecțiunea, redesenând mitul primitivismului victorios peste talent și metodă. Neiman bate tobele până sângerează din nou și din nou pe tobele alea, nefiind în stare să atingă un ritm vag definit de către anti-profesorul abuziv.

Filmul e un așa-nu mare de la un cap la celălalt, cu câteva secvențe bune de tobe. Va rămâne în istorie ca FullMetalJacket-ul săracului.