Zee letter.

Aceasta este o scrisoare pe care am scris-o în stare de ebrietate. Nu mă refer la băuturi alcoolice, ci la acel sentiment care ne animă vieţile de liceeni, şi anume “îndrăgosteala”.

Victima ce a primit această scrisoare se numeşte, să zicem, Ofelia. Să zicem. Aştept întrebările voastre…

Dragă Ofelia,

Sufletul mi se chinuie de minute întregi să găsească un în ceput pe măsura acestui sfîrşit. Dintotdeauna mi-a fost foarte greu să încep; începuturile sunt dificile pentru că dacă sunt prea impetuoase conduc către o continuare prea puţin pe măsura sa, iar dacă nu sunt suficient de puternice îşi apropie sfîrşitul prea repede. Acum îmi este cu atît mai greu să încep – pentru că începutul acesta înseamnă sfîrşitul unui alt început – care se pare că nu a făcut altceva decît să mă conducă spre un sfîrşit prea grabnic.

Te vei întreba, desigur, ce vreai să îţi spun. De fapt poate te vei uita cu un oarecare dispreţ la această scrisoare căci ce-ar putea ea să însemne decît o încercare de răzbunare pentru că nu mi-ai fi corespuns dorinţelor, sau poate o altă încercare (cum altcumva decît disperată) de a-ţi atrage încă atenţia asupra persoanei mele pînă cînd soarta poate va şti să mă arunce în braţele tale. Te voi dezamăgi, nu e vorba de nici una din cele două. Despre ce e vorba, în acest caz? Dacă îţi îngădui puterea de a citi următoarele pagini, desigur, vei afla. Oare ai ceva de pierdut?

Ce caut e în viaţa ta e de fapt “cea mai legitimă” întrebare. Nu încetez să mă întreb şi eu acest lucru, şi mă minunez ca un perpetuu spectator aşa cum am rămas încă de la acea noapte care pentru tine nu a însemnat nimic. Dar nu acum este timpul să pun această întrebare (pentru care vei vedea că am şi un răspuns).

Poate un început ar fi rememorarea a ceea ce s-a întîmplat între noi – din punctul de vedere al unui spectator (aşa cum m-am afirmat). Nu doresc însă să te supăr atît de repede şi se ştie că cei ce doresc ca scrisorile lor să fie citite trebuie să realizeze o gradare a afronturilor aduse persoanei care va citi – fiindcă dacă va fi jignit prea tare acesta va renunţa să mai citească. De fapt orice se referă la talentul cuiva de a comunica se raportează practic la un gen de manipulare relativ asemănător cu cel pe care l-am pomenit. În practică, manipularea pe care o realizează scriitorii sunt de două feluri: prin faimă (nimeni n-ar fi citit Anna Karenina dacă Tolstoi nu era Tolstoi) şi desigur cea pe care eu cu mare sinceritate îţi mărturisesc că încerc să o folosesc, adică cea prin conţinut. Nu se ştie exact care este mai eficientă – o mulţime de scriitori au murit de foame doar pentru că aveau talentul lui Dostoievski sau Balzac dar erau nişte bieţi anonimi chinuiţi de întrebările altui veac.

Devin din ce în ce mai confuz – îmi cer scuze pentru aceasta, dar ora tîrzie care mi-a mînat conştiinţa către un act de recuperare a demnităţii pierdute îmi refuză o minte mai clară. Da, act de recuperare a demnităţii pierdute. Pînă la urmă aceasta este semnificaţia acestei scrisori. A cui demnitate? Demnitatea mi-am pierdut-o cu mult timp în urmă, aşadar voi continua să cred că aici eu încerc să recuperez demnitatea ta pierdută – deşi tu s-ar putea să nu-i resimţi lipsa. Poate totul este doar în imaginaţia mea, dar ma îndoiesc că imaginaţia mea ar fi putut să supravieţuiască atît de mult după moartea sufletului. Victimizez? Poate. Ceea ce urmează, însă, trebuie citit, iar eu mă lupt cu eventualele întrebări pe care mi le-ai pune. Voi înceta deci să mai răspund la iptoeticele tale intrebări, şi voi spune ce am de spus.

Fiecare damnat are o poveste frumoasă. Pozînd în damnat (un fel de Napoleon ecvestru, în deplinătatea gloriei visului său de cucerire) voi reuşi doar să îţi stîrnesc mila. Nu de milă am nevoie – nu acesta este ţelul ce-mi animă gîndurile în ciuda orei tîrzii. De aceea nu vei afla povestea mea – şi nu vei afla nici o crimă ce mă condamnă la viaţă împotriva dorinţei mele.

Cînd scrie o carte, un autor trebuie să reuşească o singură performanţă. Unică din punctul meu de vedere. Să îl convingă pe cel care citeşte să dea o pagină pentru a-şi continua lectura.

Acum e prea tîrziu pentru un nou început. Sufletul mi-e gol, fiindcă singura substanţă metafizică de care are nevoie să mi-l umple nu mai există în acest univers. Scurta mea viaţă m-a aruncat într-o căutare aparent fără obiect. Un fel de Graal sfînt – oare ce ascunde acest potir pe care sufletul meu îl caută? Ce licoare dătătoare de viaţa mi-a fost ascunsă atîta vreme? Este foarte simplu – acum ştiu. Şi meritul nu este al meu, ci al tău; meritul este al tău numai pentru simplul fapt că exişti, că ai reuşit într-o secundă să îmi dai peste cap lumea cu o simplă frază, cu un simplu gest. Este un merit pe care refuz să ţi-l iau, şi nici măcar tu nu eşti îndreptăţită să îl refuzi. Cine sunt eu? Ce doresc? Sunt trei lucruri pe care mi le poţi da, şi le vreau pe toate trei. Trupul, sufletul şi dragostea ta sunt cele trei lucruri pe care le-am căutat toată viaţa mea. Şi de-acum încolo tot ce voi găsi vor fi numai imitaţii ale modelului original. În imaginaţia mea, pentru fiecare OM Dumnezeu a stat o zi să-l zămislească – aşa credeam pînă acum, însă acum ştiu că Dumnezeu ne-a făcut pe noi doi în aceeaşi zi. Revelaţia faptului că nu suntem altceva decît jumătăţi ale aceluiaşi proiect divin m-a contrariat; nici eu nu am vrut să cred aşa cum şi tu refuzi acum acest adevăr. M-am întrebat de foarte multe ori în ultimul timp ce ne-a depărtat după acea zi a Creaţiunii. Răspunsul nu se mai află la mine. Tu deţii o jumătate din adevăr – tu eşti singura persoană care îmi poate refuza revelaţia finală.

Deoarece nimic nu e mai sugestiv decît îmbrăţişarea motivelor contemporane pentru a reflecta realitatea metafizică a adevărului etern, voi recicla acea celebră (de acum) metaforă a drumului, cea care a ajuns pînă la noi doar datorită acelui axis mundi pe care îl reprezintă chintesenţa umană – personificată, desigur. Voi relua acel mit al drumul într-o variantă evident sărăcită deoarce acum nu mai e importantă prezenţa drumului. Nu mai există drumul, aşa cum pe lume nu existăm decît noi doi, restul fiind doar palide copii de îngeri cu aripile frînte. Nu mai există decît două uşi. Pe una din ele cineva a deschis-o din prima zi, pe cealaltă altcineva nu a avut curajul să o deschidă. Şi primul cineva a ieşit în întîmpinarea celuilalt şi nerăbdător a bătut la uşă. Tot ce a reuşit să primească drept răspuns a fost o privire rece, pe gaura cheii. Poate privitorul cel dintîi nu dorea în schimb decît o privire la fel de rece – poate mai rece – numai că personajul negativ al acestei povestiri, cel ce bate prea tîrziu sau prea devreme la uşă, nu a reuşit să descopere în acea rece privire propriu-i suflet sub altă formă şi atunci şi-a văzut propriul suflet grotesc şi bolnav. Dorea să afle cum de s-a putut întîmpla aşa ceva – aşa că a bătut mai tare în poartă – dar uşa, deşi fragilă, uşor de dat în lături, nu s-a deschis. Tot ce primea erau promisiuni şi amînări şi nerăbdarea îl mîna de la spate. Dezamăgit, după mai multe încercări ce îi ucideau în aceeaşi măsură sufletul (dar ce conta? sufletu-i era bolnav de la început) cît şi trupul, a vrut sa plece. Nu din cauza oboselii. Poate ar fi îndurat mai mult dacă alţi ochi nu ar fi apărut între timp în poveste. Plecau ei? Veneau? Sau erau acolo de la începutul vremurilor? Sufletul mut din spatele privirii de foc nu avea să dezvăluie taina aceasta.

Îşi luă drumeţul acesta desaga, îşi ascunse chipul netrebnic sub gluga mantiei şi cu toiagul în mînă plecă – dar după nopţi nedormite sufletul său dorea mîntuirea ce o văzuse în acei ochi. Se reîntoarse în faţa acelei uşi anonime şi ceru să fie primit înăuntru. Avea el dreptul la găzduire? întrebă el. Răspunsul fu echivoc: poate că da, poate că nu. Dar acum şi ochii se depărtaseră, se întorseseră de la drumeţul nostru – şi acesta foarte trist a cerut să îi vadă. Dar se pare că a cerut prea mult. Deoarece nu avea nevoie de găzduire, ci doar de sufletul din spatele ochilor, a cerut să fie alungat. S-a întors în coliba lui şi a avut grijă ca uşa să fie larg deschisă. Le-a promis găzduitorilor un singur lucru: că nu va sta nici măcar în prag, ca să nu rănească acei ochi ce nu i s-au arătat niciodată. Dar oare nu este de ajuns? Acea privire i-a pătruns în suflet, şi nu va ieşi niciodată. Poate nu există nimic altceva decît acea privire, şi tot ce cerea el era ca o nălucă să-şi arate faţa. Dar el este sigur că era ceva mai mult de o părere cu ochi de foc.

Ce poate fi această poveste altceva decît o fantezie teribilă a unui om ce nu mai are nimic de pierdut? Un vis al unui om ce nu a ştiut niciodată să viseze, pentru că cele mai frumoase gînduri ale sale ar putea speria şi cel mai puternic om? Poate că aşa este, sau poate că prea mult este văzut acolo unde nu ar trebui văzut.

Ofelia, ţi-am zis că te iubesc. Regret nespus că m-am înşelat. Nu te iubesc. Nu iubire se numeşte ceea ce simt eu pentru tine. A încadra ceea ce se petrece în sufletul meu într-o mulţime de clişee neinspirate care reprezintă „iubirea” a fost desigur cea mai mare greşeală din partea mea. Dar iartă-mi inocenţa…

Sunt atîtea lucruri pe care ar trebui să ţi le spun… Din păcate nu vreau să mai lungesc foarte mult scrisoarea – m-aş cufunda într-un vis de moarte pe care nu mi l-ai îngăduit – atîta doar mai trebuie să-ţi spun: cînd ve avea puterea să treci peste tine însăţi… Uşa mea rămîne deschisă. Cine ştie pentru cît timp…

Te-am supraapreciat? Te-am subapreciat? Timpul va trece şi ne vom da seama amîndoi de greşelile ce ne-au aruncat unul între inamicii celuilalt. Dar un lucru trebuie să îţi spun. Cea care eşti în această scrisoare nu eşti cea care exişti acum, ci cea care ar fi trebuit să fii. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, scufundîndu-mă prea tare în sentimentul ce îmi face lumea să se învîrtă am încercat să îţi arunc în seamă păcatele lumii ce ne înconjoară cu răutate, plăsmuire a imaginaţiei noastre, dar care ne face să ne aflăm: tu în sufletul meu, eu în dizgraţia ta. Prea mult, prea devreme. Poate iubesc doar o fantasmă.

Un mare scriitor avea să spună: să iubeşti pretinde o mare dovadă de curaj. Nu acea lipsă de curaj ţi-o imput. Curajul care ţi-a lipsit ţie a fost curajul de a-ţi recunoaşte dorinţele la fel ca şi greşelile. A fost laşitatea de a ţine închisă uşa. Oare pot eu să-ţi reproşez această atitudine? Nu vreau să ştiu. Nu mai vreau să reproşez nimic nimănui – sunt prea orb ca să o fac….

D

Comments

Zee letter. — 15 Comments

  1. sper ca ofelia e pur fictiva, caci altminteri s-ar plictisi de la primele 3 rinduri. prea lucid, prea argumentat, prea convolut. it badly needs some editing. parerea mea 🙂

  2. Dear you, oh… so mysterious ‘D’,

    Would it be possible for me to know (I am asking you hereby…)how old you are, please? Forgive my curiousity…

    Sending warm thoughts your way…
    Harmony

  3. Sunt misterios??? Nu ştiam… Te interesează vîrsta pe care o aveam cînd am scris scrisoarea, sau vîrsta de acum? 😀

  4. Haha.. yes, you were, actually, at 10:00 p.m., when, by a bizarre ‘accident’ – don’t ask! – I ‘landed’ on your blog (I didn’t know what it was and/or to whom it belonged to). But now I’ve just ‘returned’ from a lovely round trip searching for you… so.. I might have found out a thing or two…

    But hey, why don’t you tell me both? 😉 [..enneh…did she reply? 🙂 ]

    Ciao,
    Harmony

    P.S. I love your writing(s)……

  5. No, she didn’t reply. I wouldn’t have replied either. Şi pentru că post-ul ‘cesta e în româneşte, voi răspunde în româneşte 😛 Probabil că n-aş fi răspuns la aşa o scrisoare patetică, dar mai ales, probabil că nu aş fi primit aşa ceva. Cînd am scris aveam sub 20 de ani, şi sunt mai bine de 8 ani de-atunci.

  6. :))
    Evident, glumeam. Nu aşteptam întrebări. dacă vrei îţi zic în particulier 😉 da’ o ştii, ce naiba, doar erai acolo cînd am rupt valetul de inimă în intersecţie :))

  7. Dar nu intrebam pentru mine, ci pentru publicul larg 🙂

    Ofelia… e un nume frumos. Plin de framantari.

    Acum sa revin la citit, ca mai am… asta e lunga. Oare Ofelia a citit-o pana la sfarsit? Crezi? Da tu? 😀

  8. Asa, gata, am citit. Ce face unii la munca mah. Nu-ti vine sa crezi.

    Oricum a fost intortocheata rau scrisorica de mai sus. Singura mea intrebare ar fi: despre ce-i vorba? 😀

  9. Sorry, dear ‘D’…

    I did not mean to be rude, really.. – by addressing to you in English above – but I am not Romanian, you see… I do understand Romanian, of course [at least that is what I let people think, haha, I have a degree, so it’s easy to fool them ..;) ], otherwise I could not have said “I love your writing(s)…”, but I will never dare to put down here something in the language of your most fanatic readers ( mainly ladies, I noticed..;)) – and your own, of course…. That’s why. Please, do not feel offended. Thank you.

    Ciao,
    Harmony [still loving your writing(s)…]

    P.S. You will laugh…but my real (first) name is Ofelia…

  10. You weren’t rude, nor any offence was taken. I thought for a while that you were one of those romanian kids that forget that they have a native language and use english instead.
    My fanatic readers … :)) I don’t think that I have fanatic readers, nor that they liked this letter more than anything else I write…
    Thanks for your words, Ofelia 😉

  11. You’re welcome.

    I was not referring exclusively to the readers of this particular ‘letter’, but to all of your fans. I am sure you’ve got plenty, they are just too shy (or modest) to come forward – in writing, that is 😉 – I think..

    Enneh…haha, I don’t think that you’d have had appreciated very much me having written the (by me) written above in my native language.. 😉 you wanna? 😉

    Further more, I wish I was a kid again …. don’t you?

    Ciao, dear ‘D’…