Zee letter.

Aceasta este o scrisoare pe care am scris-o în stare de ebrietate. Nu mă refer la băuturi alcoolice, ci la acel sentiment care ne animă viețile de liceeni, și anume „îndrăgosteala”.

Victima ce a primit această scrisoare se numește, să zicem, Ofelia. Să zicem. Aștept întrebările voastre…

Dragă Ofelia,

Sufletul mi se chinuie de minute întregi să găsească un în ceput pe măsura acestui sfîrșit. Dintotdeauna mi-a fost foarte greu să încep; începuturile sunt dificile pentru că dacă sunt prea impetuoase conduc către o continuare prea puțin pe măsura sa, iar dacă nu sunt suficient de puternice își apropie sfîrșitul prea repede. Acum îmi este cu atît mai greu să încep – pentru că începutul acesta înseamnă sfîrșitul unui alt început – care se pare că nu a făcut altceva decît să mă conducă spre un sfîrșit prea grabnic.

Te vei întreba, desigur, ce vreai să îți spun. De fapt poate te vei uita cu un oarecare dispreț la această scrisoare căci ce-ar putea ea să însemne decît o încercare de răzbunare pentru că nu mi-ai fi corespuns dorințelor, sau poate o altă încercare (cum altcumva decît disperată) de a-ți atrage încă atenția asupra persoanei mele pînă cînd soarta poate va ști să mă arunce în brațele tale. Te voi dezamăgi, nu e vorba de nici una din cele două. Despre ce e vorba, în acest caz? Dacă îți îngădui puterea de a citi următoarele pagini, desigur, vei afla. Oare ai ceva de pierdut?

Ce caut e în viața ta e de fapt „cea mai legitimă” întrebare. Nu încetez să mă întreb și eu acest lucru, și mă minunez ca un perpetuu spectator așa cum am rămas încă de la acea noapte care pentru tine nu a însemnat nimic. Dar nu acum este timpul să pun această întrebare (pentru care vei vedea că am și un răspuns).

Poate un început ar fi rememorarea a ceea ce s-a întîmplat între noi – din punctul de vedere al unui spectator (așa cum m-am afirmat). Nu doresc însă să te supăr atît de repede și se știe că cei ce doresc ca scrisorile lor să fie citite trebuie să realizeze o gradare a afronturilor aduse persoanei care va citi – fiindcă dacă va fi jignit prea tare acesta va renunța să mai citească. De fapt orice se referă la talentul cuiva de a comunica se raportează practic la un gen de manipulare relativ asemănător cu cel pe care l-am pomenit. În practică, manipularea pe care o realizează scriitorii sunt de două feluri: prin faimă (nimeni n-ar fi citit Anna Karenina dacă Tolstoi nu era Tolstoi) și desigur cea pe care eu cu mare sinceritate îți mărturisesc că încerc să o folosesc, adică cea prin conținut. Nu se știe exact care este mai eficientă – o mulțime de scriitori au murit de foame doar pentru că aveau talentul lui Dostoievski sau Balzac dar erau niște bieți anonimi chinuiți de întrebările altui veac.

Devin din ce în ce mai confuz – îmi cer scuze pentru aceasta, dar ora tîrzie care mi-a mînat conștiința către un act de recuperare a demnității pierdute îmi refuză o minte mai clară. Da, act de recuperare a demnității pierdute. Pînă la urmă aceasta este semnificația acestei scrisori. A cui demnitate? Demnitatea mi-am pierdut-o cu mult timp în urmă, așadar voi continua să cred că aici eu încerc să recuperez demnitatea ta pierdută – deși tu s-ar putea să nu-i resimți lipsa. Poate totul este doar în imaginația mea, dar ma îndoiesc că imaginația mea ar fi putut să supraviețuiască atît de mult după moartea sufletului. Victimizez? Poate. Ceea ce urmează, însă, trebuie citit, iar eu mă lupt cu eventualele întrebări pe care mi le-ai pune. Voi înceta deci să mai răspund la iptoeticele tale intrebări, și voi spune ce am de spus.

Fiecare damnat are o poveste frumoasă. Pozînd în damnat (un fel de Napoleon ecvestru, în deplinătatea gloriei visului său de cucerire) voi reuși doar să îți stîrnesc mila. Nu de milă am nevoie – nu acesta este țelul ce-mi animă gîndurile în ciuda orei tîrzii. De aceea nu vei afla povestea mea – și nu vei afla nici o crimă ce mă condamnă la viață împotriva dorinței mele.

Cînd scrie o carte, un autor trebuie să reușească o singură performanță. Unică din punctul meu de vedere. Să îl convingă pe cel care citește să dea o pagină pentru a-și continua lectura.

Acum e prea tîrziu pentru un nou început. Sufletul mi-e gol, fiindcă singura substanță metafizică de care are nevoie să mi-l umple nu mai există în acest univers. Scurta mea viață m-a aruncat într-o căutare aparent fără obiect. Un fel de Graal sfînt – oare ce ascunde acest potir pe care sufletul meu îl caută? Ce licoare dătătoare de viața mi-a fost ascunsă atîta vreme? Este foarte simplu – acum știu. Și meritul nu este al meu, ci al tău; meritul este al tău numai pentru simplul fapt că exiști, că ai reușit într-o secundă să îmi dai peste cap lumea cu o simplă frază, cu un simplu gest. Este un merit pe care refuz să ți-l iau, și nici măcar tu nu ești îndreptățită să îl refuzi. Cine sunt eu? Ce doresc? Sunt trei lucruri pe care mi le poți da, și le vreau pe toate trei. Trupul, sufletul și dragostea ta sunt cele trei lucruri pe care le-am căutat toată viața mea. Și de-acum încolo tot ce voi găsi vor fi numai imitații ale modelului original. În imaginația mea, pentru fiecare OM Dumnezeu a stat o zi să-l zămislească – așa credeam pînă acum, însă acum știu că Dumnezeu ne-a făcut pe noi doi în aceeași zi. Revelația faptului că nu suntem altceva decît jumătăți ale aceluiași proiect divin m-a contrariat; nici eu nu am vrut să cred așa cum și tu refuzi acum acest adevăr. M-am întrebat de foarte multe ori în ultimul timp ce ne-a depărtat după acea zi a Creațiunii. Răspunsul nu se mai află la mine. Tu deții o jumătate din adevăr – tu ești singura persoană care îmi poate refuza revelația finală.

Deoarece nimic nu e mai sugestiv decît îmbrățișarea motivelor contemporane pentru a reflecta realitatea metafizică a adevărului etern, voi recicla acea celebră (de acum) metaforă a drumului, cea care a ajuns pînă la noi doar datorită acelui axis mundi pe care îl reprezintă chintesența umană – personificată, desigur. Voi relua acel mit al drumul într-o variantă evident sărăcită deoarce acum nu mai e importantă prezența drumului. Nu mai există drumul, așa cum pe lume nu existăm decît noi doi, restul fiind doar palide copii de îngeri cu aripile frînte. Nu mai există decît două uși. Pe una din ele cineva a deschis-o din prima zi, pe cealaltă altcineva nu a avut curajul să o deschidă. Și primul cineva a ieșit în întîmpinarea celuilalt și nerăbdător a bătut la ușă. Tot ce a reușit să primească drept răspuns a fost o privire rece, pe gaura cheii. Poate privitorul cel dintîi nu dorea în schimb decît o privire la fel de rece – poate mai rece – numai că personajul negativ al acestei povestiri, cel ce bate prea tîrziu sau prea devreme la ușă, nu a reușit să descopere în acea rece privire propriu-i suflet sub altă formă și atunci și-a văzut propriul suflet grotesc și bolnav. Dorea să afle cum de s-a putut întîmpla așa ceva – așa că a bătut mai tare în poartă – dar ușa, deși fragilă, ușor de dat în lături, nu s-a deschis. Tot ce primea erau promisiuni și amînări și nerăbdarea îl mîna de la spate. Dezamăgit, după mai multe încercări ce îi ucideau în aceeași măsură sufletul (dar ce conta? sufletu-i era bolnav de la început) cît și trupul, a vrut sa plece. Nu din cauza oboselii. Poate ar fi îndurat mai mult dacă alți ochi nu ar fi apărut între timp în poveste. Plecau ei? Veneau? Sau erau acolo de la începutul vremurilor? Sufletul mut din spatele privirii de foc nu avea să dezvăluie taina aceasta.

Își luă drumețul acesta desaga, își ascunse chipul netrebnic sub gluga mantiei și cu toiagul în mînă plecă – dar după nopți nedormite sufletul său dorea mîntuirea ce o văzuse în acei ochi. Se reîntoarse în fața acelei uși anonime și ceru să fie primit înăuntru. Avea el dreptul la găzduire? întrebă el. Răspunsul fu echivoc: poate că da, poate că nu. Dar acum și ochii se depărtaseră, se întorseseră de la drumețul nostru – și acesta foarte trist a cerut să îi vadă. Dar se pare că a cerut prea mult. Deoarece nu avea nevoie de găzduire, ci doar de sufletul din spatele ochilor, a cerut să fie alungat. S-a întors în coliba lui și a avut grijă ca ușa să fie larg deschisă. Le-a promis găzduitorilor un singur lucru: că nu va sta nici măcar în prag, ca să nu rănească acei ochi ce nu i s-au arătat niciodată. Dar oare nu este de ajuns? Acea privire i-a pătruns în suflet, și nu va ieși niciodată. Poate nu există nimic altceva decît acea privire, și tot ce cerea el era ca o nălucă să-și arate fața. Dar el este sigur că era ceva mai mult de o părere cu ochi de foc.

Ce poate fi această poveste altceva decît o fantezie teribilă a unui om ce nu mai are nimic de pierdut? Un vis al unui om ce nu a știut niciodată să viseze, pentru că cele mai frumoase gînduri ale sale ar putea speria și cel mai puternic om? Poate că așa este, sau poate că prea mult este văzut acolo unde nu ar trebui văzut.

Ofelia, ți-am zis că te iubesc. Regret nespus că m-am înșelat. Nu te iubesc. Nu iubire se numește ceea ce simt eu pentru tine. A încadra ceea ce se petrece în sufletul meu într-o mulțime de clișee neinspirate care reprezintă „iubirea” a fost desigur cea mai mare greșeală din partea mea. Dar iartă-mi inocența…

Sunt atîtea lucruri pe care ar trebui să ți le spun… Din păcate nu vreau să mai lungesc foarte mult scrisoarea – m-aș cufunda într-un vis de moarte pe care nu mi l-ai îngăduit – atîta doar mai trebuie să-ți spun: cînd ve avea puterea să treci peste tine însăți… Ușa mea rămîne deschisă. Cine știe pentru cît timp…

Te-am supraapreciat? Te-am subapreciat? Timpul va trece și ne vom da seama amîndoi de greșelile ce ne-au aruncat unul între inamicii celuilalt. Dar un lucru trebuie să îți spun. Cea care ești în această scrisoare nu ești cea care exiști acum, ci cea care ar fi trebuit să fii. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, scufundîndu-mă prea tare în sentimentul ce îmi face lumea să se învîrtă am încercat să îți arunc în seamă păcatele lumii ce ne înconjoară cu răutate, plăsmuire a imaginației noastre, dar care ne face să ne aflăm: tu în sufletul meu, eu în dizgrația ta. Prea mult, prea devreme. Poate iubesc doar o fantasmă.

Un mare scriitor avea să spună: să iubești pretinde o mare dovadă de curaj. Nu acea lipsă de curaj ți-o imput. Curajul care ți-a lipsit ție a fost curajul de a-ți recunoaște dorințele la fel ca și greșelile. A fost lașitatea de a ține închisă ușa. Oare pot eu să-ți reproșez această atitudine? Nu vreau să știu. Nu mai vreau să reproșez nimic nimănui – sunt prea orb ca să o fac….

D