Zi de meci

Pe pietonală e larmă. Nu se aude tare prin fereastra întredeschisă, dar e acolo, o simți și te cheamă. Ești mai mult curios decât deranjat, și vrei să vezi ce se întâmplă.

De data asta nu e nimic. Bikerii și skaterii își fac exercițiile obișnuite, doar că s-a umplut de țacani care bat mingea. Îi auzi cum urlă unul la celălalt, cum își dau pase peste rondurile cu iarbă pline cu excrementele câinilor de casă. Din când în când mai trece printre pasatori câte unul care le aruncă priviri invidioase. Mingea i se încurcă între picioare și vrea să facă și el o schemă, dar se împiedică în minge și ea ajunge departe de țintă. Gâfâie cu năduf, și ridică mâinile în aer: „Sorry!”. Și apoi merge mai departe, fără grabă, spre magazinul din colț. Intră, și vede ceea ce nu-și dorise – o coadă. Toți i-au luat-o înainte: popcorn, bere, chipsuri și sărățele sunt produsele ținute de vreo șapte indivizi ce stau la coadă. Trece și el pe la standuri cu iaurturi, se uită lung la unul cu fructe, se gândește să îl ia dar după aia îl lasă jos. Trece pe lângă făină, mălai și alte chestii pe care nu le-a mai folosit de multă vreme – cine mai are timp să gătească? Își amintește de o mămăligă cu brânză și smântână și-și notează mental să caute pe net o rețetă de mămăligă. Probabil e ceva simplu, dar pare atât de complicat… Trece mai departe, agață o sticlă de lapte, și deja se simte superior mulțimii de neaveniți care bagă în ei numai chestii nesănătoase. Îi trece repede – ia niște alune, niște chipsuri… mmm, ar merge și-o bere. Și niște nachos. și niște dip… nu, nu, stai, pe astea le lasă jos, că iar se simte nasol după ele. Mai ia o bere, și cu mâinile pline mai prinde o pungă de popcorn gata făcut, sărat și parfumat a cașcaval.

Coada ajunge până la vitrina cu ciocolate. Să iau, să nu iau… Prea plictisit, merge mai departe. Îi e somn, n-are chef de nimic din toate astea. Prinde două pungi de semințe din zbor – n-au ce să facă rău, își zice, și înaintează cu viteza melcului spre casieriță. E una din cele tinere, care bat repede – dar fiecare se mai apleacă, îi mai cere un pachet de țigări sau un suc de la frigider („Dar poftiți, serviți-vă”). Printre picioarele clienților se învârte o fetiță de vreo cinci ani pe care o urmărește îngrijorat un tată obosit și el. Fetița se duce țintă la spira cu acadele, o învârte, și scoate trei din spiră.

„Pentru cine ai luat?” / „Pentru mine, pentru Silvia” / „Păi câți erați pe bancă?”

Fetița începe să numere pe degete. Îi ies patru. Pe ea nu se numără. Mai ia încă trei acadele. De ce? o întreabă tatăl, și după aceea începe circul, în care îți dai seama că fetița vroia două acadele pentru ea. Tatăl e totuși ferm, și o trimite să o pună la loc. Neafectată, fetița se execută. Tatăl mai ia și el două beri, și se pune la coadă.

Omul nostru plătește și iese. S-a umplut de copii și de mingi pe pietonală. Toată lumea vorbește despre fotbal, chiar și puștiul cu chitară care încearcă să impresioneze o zânuță de cartier. Ea e prea ocupată să îi scrie cuiva pe Facebook, el schimbă două vorbe cu skater-ul care așteaptă să-i vină rândul.

Omul se retrage. E hotărât să nu-i pese de meci, doar el îi om important. Nu vorbește cu nimeni, doar se retrage în ale lui – deschide un volum de literatură adevărată, un tip cu nume nepronunțabil care scrie despre cum oamenii inferiori trăiesc ca niște primitivi, nu gândesc și au gândire lipsită de imaginație, de dreapta. Acum se simte mai bine cu el însuși, și se laudă pentru faptul că nu cedează comportamentelor primitive, tribale. Cine e el să se uite la 11 cocalari care nu înțeleg astfel de gândire superioară?

Adoarme cu un text pe tabletă, ceva scris de-un băiat deștept, Dugheană, sau ceva p-acolo. Și el îi confirmă că imboldurile astea naționaliste sunt nepotrivite într-o lume în care indivizii se izolează si nu mai sunt capabili să lucreze împreună. Pe la zece adoarme de-a binelea, când larma de-afară se liniștește. Îl trezește pe la unsprezece și un sfert un urlet general, pe care îl simți de parcă era pe stadion la concert. Dă drumul la televizor și prinde reluarea.

România a dat gol.

Pentru câteva clipe stă să se gândească dacă nu cumva i-a judecat greșit pe cei care stăteau la coadă să-și facă tabieturile consumeriste, pe puștii care stau cu nasul în Facebook și pe ăia care nu știu de fotbal decât când se întâmplă un meci de-ăsta. Din fericire, el nu e afectat. Deschide totuși Facebook-ul să comenteze ceva ironic: „Am auzit că se joacă ceva, ce sport e ăla? Rugby?”

Adoarme la loc, îngânând „Hai Simona”, de parcă ar mai fi câștigat ceva meci. Dar de o vreme nu mai câștigă, așa că adoarme nemângâiat. Și totuși, fotbalul ăla de proști parcă îi unește pe români.