Zilele filmului românesc 2013: După Dealuri

Am apucat să văd, în sfîrșit, „După dealuri”. Proiectat la Centrul Cultural Reduta, în Brașov, în cadrul Zilelor filmului românesc 2013.

Îmi doream să îl văd de ceva vreme, însă nu am apucat; sau, cum se spune în fotbal, nu mi-am dorit suficient de mult să îl văd. Curiozitatea a rămas, totuși, și, de îndată ce am avut ocazia, l-am văzut.

„După dealuri” e o poveste ambiguă. Pentru cei care o să reacționeze, să-și amintească faptele, să amintească faptul că acolo a murit o fată. Dar filmul este ambiguu. Într-un fel, e o realizare pentru Mungiu să creeze un scenariu în care pare că nu ia partea nimănui. Ți-e foarte greu să empatizezi cu vreun personaj din „După dealuri”,

Am ajuns la film cu o cunoștință sumară a cazului de la Tanacu. Mă așteptam să văd un preot ignorant, niște măicuțe ignorante și rele, ceva. În schimb, Mungiu ne-a plimbat printr-o poveste bizară, în care ne e foarte dificil să empatizăm cu victima. Pur și simplu asiști. Știi ce se va întîmpla cu fata, dar nu înțelegi cum de se ajunge acolo; și filmul e lung, lung de tot, și nu poți să nu deviezi din ideea preconcepută cu care ai intrat în film. În mintea mea, pînă la urmă, principalul vinovat în moartea fetei este sistemul medical care trimite un bolnav cu manifestări periculoase într-un loc cu reguli prea stricte, în care este înconjurată de ignoranță în legătură cu situația ei.

Și de fapt aici e problema. Ignoranța e principalul vinovat; dar ignoranța medicilor? a preotului? a maicilor? Greu, greu de judecat. Și aici vin elementele de ambiguitate de care vorbeam. Pentru că în primul rînd, principalul vinovat e ignoranța fetei cea care o împinge să se atașeze de o persoană care nu o dorește, de un loc în care nu se poate adapta, și un loc în care nu dorește să rămînă.

Poți alege să adopți ambiguitatea lui Mungiu sau să rămîi cu preconcepția cu care te-ai prezentat la film. Mai ales gașca atee de pe internet sunt sigur că găsește filmul ca excelent pentru felul în care demască ignoranța religiei. Însă mie mi-a lăsat acest sentiment de confuzie teribil, și la sfîrșit am ridicat din umeri și am recunoscut că nu am înțeles, și că suspectez și că nu trebuia să înțeleg prea multe.

În schimb, suspectez că Mungiu a făcut ‘După dealuri’ pentru a documenta sărăcia. Că doar în sărăcia asta lucie putem avea atîta ignoranță.

Nota mea: 6, Nota IMDB: 7.5